Sabat după-amiază 30 Mai
Memory Text:
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. — 1 Ioan 1:9
În timp ce Moise era absent, pentru poporul Israel a fost un timp de așteptare și de îndoială. Poporul știa că el se urcase pe munte cu Iosua, că intrase în norul de o deasă întunecime care putea fi văzut de jos, de pe câmpie, odihnindu-se pe vârful muntelui, luminat din când în când de fulgerele prezenței divine. Ei așteptau cu nerăbdare întoarcerea lui. Obișnuiți, așa cum fuseseră în Egipt, cu reprezentări materiale ale zeilor, fusese greu pentru ei să-și pună încrederea într-o Ființă nevăzută și, de aceea, ajunseră să se sprijine pe Moise pentru susținerea credinței lor. Dar acum el le era luat. Zi după zi și săptămână după săptămână au trecut, iar el tot nu s-a înapoiat. Cu toate că norul se vedea încă, multora din tabără li se părea că fuseseră părăsiți de conducătorul lor sau că acesta fusese ars de focul mistuitor. PP 315.1
Simțindu-și neputința în lipsa conducătorului lor, s-au întors la vechile lor superstiții. „Gloata cea pestriță” era cea dintâi care s-a dedat la cârtire și nerăbdare și a fost conducătoarea apostaziei care a urmat... PP 315.3
În lipsa lui Moise, autoritatea judecătorească îi fusese încredințată lui Aaron și o mare mulțime se strânse în jurul cortului său cu cererea: „Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut...” PP 316.1
Aaron se temea pentru propria lui viață. În loc să ia în mod nobil poziție în apărarea onoarei lui Dumnezeu, el a cedat cerințelor mulțimii… PP 317.1
De câte ori, în zilele noastre, iubirea de plăceri nu se ascunde sub o „formă de evlavie”! O religie care îngăduie oamenilor ca, în timp ce iau parte la ritualul serviciului de închinare, să se dedea la satisfacerea poftelor egoiste și senzuale este tot așa de plăcută mulțimilor de astăzi, cum a fost și în zilele poporului Israel. PP 317.2
Duminică, 31 Mai
Agitația vieții
Read Ephesians 3:1 and Philemon 1. What is the significance of how Paul characterizes his imprisonment?
În tot ce aparține succesului lucrării lui Dumnezeu, cele dintâi biruințe trebuie să fie câștigate în viața de familie. Aici trebuie să înceapă pregătirea pentru Sabat. În tot cursul săptămânii, părinții să-și aducă aminte că familia lor trebuie să fie o școală în care copii trebuie să fie pregătiți pentru curțile de sus. Cuvintele lor trebuie să fie cuvinte curate, drepte. Nici un cuvânt pe care copii lor n-ar trebui să-l audă nu trebuie să le scape de pe buze. Spiritul să fie păstrat liber de mânie. Părinților, trăiți în cursul săptămânii ca în fața unui Dumnezeu sfânt, care v-a dat copii pe care să-i creșteți pentru El. Creșteți pentru El mica biserică din familia voastră, pentru ca în Sabat toți să fie pregătiți să se închine în Sanctuarul Domnului. În fiecare dimineață și în fiecare seară, înfățișați-i pe copiii voștri lui Dumnezeu ca moștenire a Lui răscumpărată în sângele Său. Învățați-i că este datoria și privilegiul lor cel mai mare să-L iubească pe Dumnezeu și să-I slujească. 6M 354.1
Părinții ar trebui să aibă îndeosebi grijă de a face din abordarea lui Dumnezeu un mijloc instructiv de învățătură pentru copii lor. Pasaje din Scriptură ar trebui să fie mult mai des pe buzele lor, în mod deosebit acele pasaje care pregătesc inima pentru serviciul religios. Adesea, ar fi bine să se repete cuvintele prețioase: „Da, suflete încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.” (Psalmii 62, 5.) 6M 354.2
Atunci când ne aducem aminte în felul acesta de Sabat, nu se va îngădui ca cele trecătoare să se întindă peste cele spirituale. Nici o îndatorire care aparține celor șase zile de lucru nu va fi lăsată pe seama Sabatului. În cursul săptămânii, energiile noastre nu vor fi istovite în lucrări trecătoare, așa că, în ziua în care Domnul S-a odihnit, noi să fim prea obosiți pentru a ne consacra în slujba Lui. 6M 354.3
În timp ce pregătirea pentru Sabat trebuie să se facă în tot timpul săptămânii, vinerea trebuie să fie ziua specială de pregătire. Prin Moise Domnul a spus copiilor lui Israel: „Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți de fiert, și păstrați până a doua zi dimineața cea ce va rămâne!” „Poporul se risipea și o strângea (mana), o măcina la râșniță, sau o pisa într-o piuă, o fierbea în oală și făcea turte din ea”. (Exod 16, 23; Numeri 11, 8.) Era ceva de făcut pentru pregătirea pâinii trimise din cer pentru copii lui Israel. Domnul le-a spus că lucrarea aceasta trebuie făcută vinerea, în ziua de pregătire. Aceasta a fost o punere la probă pentru ei. Dumnezeu dorea ca să vadă dacă ei vor sfinți sau nu Sabatul. 6M 354.4
Dar pentru a fi un astfel de creștin, o persoană cu adevărat religioasă, trebuie în primul rând să-ți organizezi întreaga ființă, controlând în mod corect, coordonând și folosind puterea ta, energia ta, mijloacele tale și timpul tău. Oricine nu reușește să realizeze această economie împătrită integrată a ființei, nu poate obține niciodată un adevărat succes. Pentru a face acest lucru, trebuie să obții „valoarea a șaizeci de secunde consumate de fiecare minut inexorabil, șaizeci de minute de aplicare și realizare maximă a fiecărei ore de lucru sau odihnă, și eficiență maximă a fiecărei mișcări sau acțiune. Pe scurt, trebuie să elimini orice mișcare risipită, precum și orice duplicare negândită și neclară repetarea ne necesară a acțiunilor care nu aduc rezultate, ci doar reduc rezerva de energie. Lucrarea unui astfel de creștin nu va fi făcută niciodată într-un mod neglijent, dezorganizat sau incomplet.
Luni 1 Iunie
Îndemnurile Duhului Sfânt
Citește Osea 6! Ce lucru special observi la modul în care Se descrie Dumnezeu în apelul Său la pocăință?
Nelegiuirea lui Israel în ultima jumătate de veac înainte de robia asiriană a fost ca aceea din zilele lui Noe și ca aceea a oricărui alt veac când oamenii L-au lepădat pe Dumnezeu și s-au predat cu totul săvârșirii răului. Înălțarea naturii mai presus de Dumnezeul naturii, închinarea înaintea creaturii în locul Creatorului au întotdeauna ca rezultat păcatele cele mai josnice. Astfel, atunci când poporul Israel, prin închinarea la Baal și Astarteea, a adus omagiu suprem forțelor naturii, el a întrerupt legătura cu tot ce este înălțător și nobil și a căzut pradă ușoară ispitei. Cu apăsările sufletului dărâmate, închinătorii călăuziți greșit n-au avut nici o barieră împotriva păcatului și s-au supus patimilor păcătoase ale inimii omenești. PR 281.4
Călcătorilor Legii li s-au dat multe ocazii să se pocăiască. În ceasul celei mai profunde apostazii și al celei mai mari nevoi, solia lui Dumnezeu pentru ei a fost o solie de iertare și nădejde. „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta. Unde este împăratul tău, ca să te scape în toate cetățile tale? Unde sunt judecătorii tăi, despre care ziceai: «Dă-mi un împărat și domni»?” (Osea 13, 9.10.) PR 283.1
„Veniți să ne întoarcem la Domnul”, îndemna proorocul. „Căci El ne-a sfâșiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va da iarăși viața în două zile; a treia zi ne va scula, și vom trăi înaintea Lui. Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6, 1-3.) PR 283.2
Acelora care, ademeniți de puterea lui Satana, pierduseră din vedere planul de veacuri pentru salvarea păcătoșilor, Domnul le oferea restatornicire și pace. „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat!” le spunea El. „Căci mânia Mea s-a abătut de la ei! Voi fi ca roua pentru Israel; el va înflori ca crinul și va da rădăcini ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde; măreția lui va fi ca a măslinului, și miresmele lui ca ale Libanului. Iarăși vor locui la umbra lui, iarăși vor da viață grâului, vor înflori ca via, și vor avea faima vinului din Liban. Ce mai are Efraim a face cu idolii? Îl voi asculta și-l voi privi, voi fi pentru el ca un chiparos verde: de la Mine îți vei primi rodul. PR 283.3
Această unire cu Hristos, o dată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine”. Aceasta nu este o atingere întâmplătoare și nici o legătură din când în când. Mlădița ajunge parte integrantă din viță. Revărsarea de viață, tărie și putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este împiedicată de nimic și curge neîntrerupt. Despărțită de viță, mlădița nu poate să trăiască. Nici voi, a zis Isus, nu puteți trăi despărțiți de Mine. Viața pe care ați primit-o de la Mine nu poate fi păstrată decât printr-o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteți birui nici un păcat și nu puteți să vă împotriviți nici unei ispite. HLL 676.1
„Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi.” A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără încetare Duhul Lui și a trăi o viață de supunere fără rezerve în slujba Lui. Canalul de legătură între om și Dumnezeu trebuie să fie deschis continuu. După cum mlădița trage neîntrerupt seva din vița-de-vie, tot astfel și noi trebuie să ne prindem de Isus și să primim de la El, prin credință, tăria și desăvârșirea Lui de caracter. HLL 676.2
Marți 2 Iunie
Adevărata pocăință
Studiază Faptele apostolilor 3:18,19! De ce este pocăința atât de importantă în procesul creșterii spirituale? Ce sunt „vremurile de înviorare”?
Aici, în singurătatea deșertului, Pavel a avut din belșug ocazia să studieze și să mediteze în liniște. În tihnă, el și-a revizuit experiențele sale din trecut și a făcut o temeinică lucrare de pocăință. El L-a căutat pe Dumnezeu cu toată inima sa, neodihnindu-se până ce n-a știut cu certitudine că pocăința lui a fost primită și păcatul său iertat. El tânjea după asigurarea că Isus avea să fie cu el în lucrarea sa viitoare. El și-a golit sufletul de prejudecățile și tradițiile care până aici îi modelaseră viața și a primit învățătură de la Izvorul adevărului. Isus i-a vorbit și l-a întărit în credință, revărsând asupra lui o bogată măsură de înțelepciune și har. FA 125.3
Când mintea omului este adusă în comuniune cu mintea lui Dumnezeu, cel mărginit cu Cel Nemărginit, efectul asupra corpului, minții și sufletului este mai presus de orice posibilitate de prețuire. Într-o asemenea comuniune se găsește cea mai înaltă educație. Aceasta este metoda lui Dumnezeu de dezvoltare. „Împrietenește-te dar cu Dumnezeu” (Iov 22, 21) este solia Sa către omenire. FA 126.1
Lucrarea judecății de cercetare și de ștergere a păcatelor trebuie îndeplinită înainte de a doua venire a Domnului. Deoarece morții trebuie judecați după lucrurile scrise în cărți, este cu neputință ca păcatele oamenilor să fie șterse după judecata la care sunt cercetate cazurile lor. Dar apostolul Petru spune lămurit că păcatele credincioșilor vor fi șterse „atunci când vor veni vremurile de reînviorare de la fața Domnului și va trimite pe Isus Hristos”. (Faptele Apostolilor 3, 19.20.) Când se va încheia judecata de cercetare, Hristos va veni și răsplata va fi cu El, ca să dea fiecăruia după faptele pe care le-a făcut. TV 485.2
Marea lucrare a Evangheliei nu se va încheia cu o manifestare mai slabă a puterii lui Dumnezeu decât a marcat-o începutul ei. Profețiile care s-au împlinit la revărsarea ploii timpurii, la începutul predicării Evangheliei, urmează să se împlinească iarăși în ploaia târzie de la încheierea ei. Acestea sunt „vremurile de înviorare” către care privea în viitor apostolul Petru când spunea: „Pocăiți-vă dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare, și să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos”. (Faptele Apostolilor 3, 19.20.) TV 611.3
Slujitorii lui Dumnezeu, cu fețele luminate, și strălucind de consacrare sfântă, se vor grăbi, din loc în loc, pentru a vesti solia din cer. Prin mii de glasuri, pe tot pământul, va fi dată avertizarea. Se vor face minuni, bolnavii vor fi vindecați și semne și minuni îi vor însoți pe credincioși. TV 612.1
Miercuri 3 Iunie
Har suficient
Ce adevăr esențial găsim în Exodul 34:1-10?
„Domnul a trecut pe dinaintea lui și a proclamat: «Domnul, Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, bogat în bunătate și credincioșie, care Își păstrează îndurarea pentru mii de oameni, iartă nelegiuirea, răzvrătirea și păcatul.»” Exodul 34:6, 7. UL 41.1
„Cât de recunoscători ar trebui să fim că Domnul Se mânie greu! Ce gând minunat este acela că Atotputernicia Își pune o limită propriei Sale puteri! Dar, deoarece Domnul este îndelung răbdător și plin de îngăduință, inima omenească manifestă adesea tendința de a se aventura cu îndrăzneală în a adăuga păcat peste păcat! ... «Pentru că împotriva faptei rele nu se aduce repede sentința, de aceea inima fiilor oamenilor este pe deplin hotărâtă să facă răul» (Eclesiastul 8:11). În loc ca răbdarea lui Dumnezeu să-l împietrească pe păcătos în nelegiuire continuă, ea ar trebui să-l conducă la hotărârea de a căuta iertarea lui Dumnezeu, pentru ca înregistrările care stau împotriva lui în raportul ceresc să poată fi șterse....” UL 41.2
„Satana este inițiatorul răului. El s-a abătut de la loialitatea sa față de Dumnezeu. Cei care au continuat să simpatizeze cu el în răzvrătirea sa au fost izgoniți din cer împreună cu el. Mintea lui Satana este plină de o ură neîmpăcată împotriva lui Dumnezeu. El și-a folosit în mod necontenit influența pentru a șterge din familia omenească chipul lui Dumnezeu și pentru a imprima în locul lui propriul său chip satanic. Efortul lui de a-i înșela pe primii noștri părinți a avut succes. Creată după chipul lui Dumnezeu, omenirea și-a pierdut nevinovăția, a devenit călcătoare de lege și, ca supuși necredincioși, și-a început drumul descendent. Satana a câștigat control asupra puterii de acțiune a omului. Prin simțuri, el a influențat mintea.” UL 41.3
„Așa a fost încă de la începutul lumii. În loc să rămână sub influența lui Dumnezeu, pentru a reflecta chipul moral al Creatorului său, omul s-a pus sub controlul influenței lui Satana și a devenit egoist. Astfel, păcatul a devenit un rău universal. Și ce rău cumplit este păcatul! UL 41.4
Cedând sugestiilor lui Satana, primii noștri părinți au deschis stăvilarele răului asupra lumii. Principiile îndoielnice ale tatălui și mamei rasei umane i-au influențat pe unii dintre cei cu care au venit în contact. Răul care a început în Paradis s-a extins de-a lungul veacurilor. Deși Adam și Eva le-au relatat copiilor lor, cu tristețe, istoria căderii, familia lor a devenit o familie dezbinată. Cain a ales să-i slujească lui Satana, Abel a ales să-I slujească lui Dumnezeu. Cain l-a ucis pe fratele său Abel, pentru că acesta nu voia să-i urmeze exemplul. UL 41.5
Pentru ca lumea să nu fie distrusă din cauza degradării ei morale, Dumnezeu a întreprins marea Sa lucrare de mântuire, trimițându-L pe Fiul Său pe acest pământ pentru a răscumpăra omenirea.—Manuscrisul 55, 27 ianuarie 1902, „Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.” UL 41.6
Joi 4 Iunie
Cea mai scumpă haină
Citește pilda din Matei 22:1-14, pe care Domnul Isus a spus-o pentru a explica acest lucru! Ce mesaje poți găsi în această parabolă?
Parabola hainei de nuntă cuprinde o învățătură cu consecințe foarte mari. Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea; haina de nuntă reprezintă caracterul pe care trebuie să-l aibă toți aceia care vor fi socotiți pregătiți pentru nuntă. PDH 307.1
În această parabolă, ca și în pilda cu „Cina cea mare”, este ilustrată invitația Evangheliei și respingerea ei de către poporul iudeu, cum și chemarea harului adresată Neamurilor. Această parabolă mai aduce în atenție faptul că, aceia care resping invitația, devin mai batjocoritori și din această cauză vor suferi o pedeapsă și mai teribilă. Chemarea la ospăț vine din partea unui împărat. Ea pornește de la cineva care este investit cu puterea de a comanda. Ea conferă, de asemenea, o mare onoare. Cu toate acestea, cinstea aceasta nu este apreciată. Autoritatea împăratului este disprețuită, în timp ce invitația omului care a dat o cină mare a fost privită cu indiferență. Invitația împăratului este întâmpinată cu insulte și ucidere. Ei și-au bătut joc de slujitorii săi, s-au purtat față de ei cu dispreț și i-au ucis. PDH 307.2
Când împăratul a intrat să-i vadă pe oaspeți, atunci s-a dat pe față adevăratul caracter al tuturor. Cu acea ocazie, s-au luat măsuri ca fiecărui oaspete să i se dea o haină de nuntă. Această haină era un dar din partea împăratului. Prin purtarea acesteia, oaspeții arătau respectul lor față de cel ce dădea ospățul. Dar un om era îmbrăcat în hainele sale obișnuite. El a refuzat să facă pregătirile cerute de împărat; a refuzat să poarte haina ce i-a fost oferită și care a costat foarte mult. În acest fel, el a adus o insultă Domnului său. La întrebarea împăratului: „Cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?”, el n-a putut răspunde nimic. El s-a condamnat singur. Atunci împăratul a zis: „Legați-i mâinile și picioarele, și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară”. PDH 309.4
Prin cercetarea de către împărat a oaspeților veniți la nuntă, este înfățișată lucrarea judecății. Oaspeții veniți la ospățul Evangheliei sunt aceia care mărturisesc a sluji lui Dumnezeu, aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieții. Dar nu toți aceia, care mărturisesc a fi creștini, sunt și adevărați ucenici. Mai înainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să se hotărască cine dintre aceștia este pregătit să ia parte la moștenirea celor drepți. Această hotărâre trebuie luată mai înainte de a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului; căci atunci când El vine, răsplata Sa este cu Sine, „ca să dea fiecăruia după fapta lui” Apocalipsa 22, 12. Deci, caracterul lucrării fiecărui om va fi hotărât mai înainte de venirea Sa, și fiecăruia dintre urmașii Domnului Hristos, răsplata îi va fi dată după faptele sale. PDH 310.1
Judecata de cercetare are loc în curțile cerești, în timp ce oamenii locuiesc încă aici pe pământ. Viața tuturor acelora care mărturisesc a fi urmași ai Săi trece prin fața lui Dumnezeu. Toți sunt cercetați după cele ce sunt scrise în cărțile din ceruri și destinul fiecăruia este hotărât pentru totdeauna, după faptele sale. PDH 310.2
„Chiar dacă slujitorii lui Dumnezeu sunt veghetori și își fac lucrarea cum trebuie, totuși unii dintre membri pot să nu îmbrace haina de nuntă. O haină, știți, este ceva ce se poartă pe exteriorul trupului. Prin urmare, haina simbolizează o purtare zilnică asemenea lui Hristos — neprihănirea lui Hristos manifestată în viața de fiecare zi a omului.”
„Faptul că omul din parabolă a rămas fără cuvinte atunci când a fost întrebat: «Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?» arată că el era vinovat de neglijență, nu de neștiință! Era fără scuză și știa lucrul acesta.”
Vineri 5 Iunie
Alte gânduri
Pocăința cuprinde în sine o adâncă părere de rău de păcatele săvârșite și o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunța pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simțim păcătoșenia lui; până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră, până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viața noastră. CH 23.2
Sunt mulți aceia care dau greș în a înțelege adevărata natură a pocăinței. Multora le pare rău că au păcătuit și chiar ajung să facă o schimbare vizibilă în viața lor, aceasta pentru că se tem că păcatele lor vor aduce asupră-le suferințe. Dar nu aceasta este pocăința, în sensul biblic. Unii ca aceștia deplâng mai degrabă suferința decât păcatul. Aceasta era amărăciunea lui Esau când a văzut că a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, și-a recunoscut vina de teamă să nu-și piardă viața; dar el nu manifesta o adevărată pocăință, o reală părere de rău pentru păcat, nici o întoarcere de la scopurile lui, nici scârbă față de ceea ce este rău. Iuda Iscarioteanul, după ce a vândut pe Domnul său, a strigat: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”. (Matei 27, 4.) CH 23.3
Mărturisirea aceasta a fost smulsă sufletului său vinovat datorită unui simțământ teribil de condamnare și a unei teribile așteptări a judecății. Urmările actului său îl umpleau de groază, dar nu era pătruns de o durere profundă, zdrobitoare de inimă pentru faptul că a vândut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu și a lepădat pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influența plăgilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut păcatul său numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar s-a reîntors la poziția de sfidare a cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toți aceștia deplângeau rezultatele păcatului, dar nu erau zdrobiți pentru păcatul în sine. CH 24.1
Însă atunci când inima se supune influenței Duhului Sfânt, conștiința va fi trezită, iar păcătosul va ajunge să înțeleagă ceva din profunzimea și sfințenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale în ceruri și pe pământ. „Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume”, care luminează cămările tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului sunt aduse la lumină. (Ioan 1, 9.) Simțământul vinovăției pune stăpânire pe minte și inimă. Păcătosul înțelege acum dreptatea lui Dumnezeu și îi este groază să apară, în vinovăția și întinarea lui, înaintea Celui care cercetează inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumusețea sfințeniei și bucuria curăției; el dorește atunci din inimă să fie curățit și readus în legătură cu cerul. CH 24.2
Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căințe pentru păcatul săvârșit. Pocăința sa a fost sinceră și profundă. El n-a făcut nimic ca să-și micșoreze vina; rugăciunea sa n-a fost nicidecum inspirată de dorința de a scăpa de amenințarea judecății. David a văzut grozăvia păcatului său; și-a dat seama de josnicia sufletului său și îi era scârbă de păcatul său. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci și pentru curăția inimii. El tânjea după bucuria sfințirii: spre a fi iarăși în armonie și comuniune cu Dumnezeu. Iată limbajul sufletului său apăsat: CH 24.3
Dar tocmai aici, în acest punct, mulți pot greși și, de aceea, nu mai ajung să primească ajutorul pe care Domnul Hristos dorește să li-l dea. Aceștia gândesc că nu pot veni la Domnul Hristos până când mai întâi nu se pocăiesc și că pocăința îi pregătește pentru iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăința precede iertarea păcatelor; căci numai inima zdrobită și smerită va simți nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aștepte până când va fi pocăit și numai după aceea să vină la Domnul Isus? Trebuie oare să facem din pocăință un obstacol între păcătos și Mântuitor? CH 26.1
Sfânta Scriptură nu ne învață că păcătosul trebuie ca mai întâi să se pocăiască și numai după aceea va putea să dea curs invitației Domnului Hristos: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă”. (Matei 11, 28.) Ceea ce conduce pe păcătos la adevărata pocăință este puterea mântuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifică această problemă în cuvântul adresat iudeilor când zice: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui, și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor”. (Faptele Apostolilor 5, 31.) Noi nu putem nicidecum să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conștiința, după cum nu putem fi iertați de păcatele noastre fără Domnul Hristos. CH 26.2