Sabat după-amiază 9 Mai
Memory Text:
“Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El,vărsaţi-vă inimile înaintea Lui!Dumnezeu este adăpostul nostru.— Psalm 62:8
Rugăciunea este deschiderea inimii față de Dumnezeu ca față de un prieten. Ochiul credinței Îl va vedea pe Dumnezeu foarte aproape, iar cel care se roagă poate obține dovada prețioasă a dragostei și a grijii divine față de el. Dar de ce atât de multe rugăciuni nu primesc niciodată răspuns? David spune: „Am strigat către El cu gura mea și îndată lauda a fost pe limba mea. Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul.” Printr-un alt profet, Domnul ne dă făgăduința: „Mă veți căuta și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima.” Apoi, vorbește despre unii care „nu strigă către Mine din inimă”. Astfel de cereri sunt rugăciuni de formă, doar cu buzele, pe care Domnul nu le primește. 4M 533.3
Rugăciunea pe care a înălțat-o Natanael pe când se afla sub smochin a venit dintr-o inimă sinceră, a fost ascultată de Domnul și a primit răspuns. Hristos i-a spus: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleșug.” Domnul citește inimile tuturor și le înțelege motivele și scopurile. „Rugăciunea celor fără prihană Îi este plăcută.” El nu va zăbovi să-i asculte pe cei care își deschid inimile față de El fără să se înalțe pe ei înșiși, ci recunoscându-și în mod sincer slăbiciunea și nevrednicia. 4M 534.1
Este nevoie de rugăciune, de rugăciunea cea mai sinceră și stăruitoare, o rugăciune ca aceea înălțată de David când a exclamat: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” „Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale.” „Suspin după mântuirea Ta.” „Sufletul meu suspină și tânjește de dor după curțile Domnului, inima și carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu!” „Totdeauna mi se topește sufletul de dor după legile Tale.” Acesta este spiritul rugăciunii stăruitoare, un spirit ca acela al regelui psalmist. 4M 534.2
Duminică, 10 Mai
Ilie – rugăciune pe timp de criză
Citește 1 Regi 19:1-18, remarcând în mod special rugăciunile lui Ilie și interacțiunea lui Dumnezeu cu el! Care este motivul descurajării lui Ilie de aici? Cum diferă reacția lui Dumnezeu de ceea ce se întâmplase pe muntele Carmel?
O dată cu uciderea proorocilor lui Baal s-a deschis calea pentru aducerea la îndeplinire a unei puternice reforme spirituale în cele zece seminții ale regatului de nord. Ilie prezentase poporului apostazia lui; îl chemase să-și umilească inima și să se întoarcă la Domnul. Judecățile Cerului fuseseră aduse la îndeplinire, poporul își mărturisise păcatele și recunoscuse pe Dumnezeul părinților lor ca fiind Dumnezeul cel viu; și acum blestemul Cerului avea să fie retras, iar binecuvântările vremelnice ale vieții să fie reînnoite. Țara urma să fie reînviorată cu ploaie. „Suie-te de mănâncă și bea”, a spus Ilie lui Ahab, „căci se aude vuiet de ploaie”. Apoi proorocul s-a urcat în vârful muntelui să se roage. PR 155.1
La poarta Izreelului, Ilie și Ahab s-au despărțit. Proorocul, alegând să rămână în afara zidurilor, s-a acoperit cu mantia și s-a așezat pe pământul gol să doarmă. Împăratul a intrat, a ajuns repede la adăpostul palatului lui și a povestit soției evenimentele ieșite din comun ale zilei, precum și descoperirea minunată a puterii dumnezeiești care i-a dovedit lui Israel că Iehova este Dumnezeul cel adevărat, iar Ilie solul Său ales. Când Ahab a spus împărătesei despre uciderea profeților idolatri, Izabela, împietrită și nepocăită, s-a înfuriat. A refuzat să recunoască în evenimentele de pe Carmel providența atotstăpânitoare a lui Dumnezeu și, mai sfidătoare, a declarat cu îndrăzneală că Ilie trebuie să moară. PR 159.1
În noaptea aceea, un sol a trezit pe proorocul obosit și i-a spus cuvintele Izabelei: „Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi face cu viața ta ce ai făcut tu cu viața fiecăruia din ei”. (1 Împărați 19, 2.) PR 159.2
Se părea că, după ce a dat pe față un curaj atât de neînfricat, după ce i-a învins atât de deplin pe împărat, preoții și pe popor, Ilie nu ar mai fi putut niciodată ceda descurajării și nici n-ar mai fi putut să se înspăimânte. Dar el, care fusese binecuvântat cu atât de multe dovezi ale grijii iubitoare a lui Dumnezeu, nu era în afara slăbiciunilor omenești, și în acest ceas întunecat, credința și curajul său l-au părăsit. Tulburat, el a tresărit din somnul său. Ploaia se revărsa din cer, și întunericul era pretutindeni. Uitând că mai înainte cu trei ani Dumnezeu îi îndrumase pașii către un loc de adăpost de mânia Izabelei și căutarea lui Ahab, acum proorocul a fugit să-și scape viața. PR 159.3
Atunci „împăratul s-a mâniat și s-a supărat foarte tare și a poruncit să piardă pe toți înțelepții Babilonului”. PR 493.1
Ilie n-ar fi trebuit să fugă de la postul lui. Ar fi trebuit să facă față amenințării Izabelei, înălțând o rugăciune de ocrotire către Acela care-l însărcinase să îndreptățească onoarea lui Iehova. Ar fi trebuit să spună solului că Dumnezeul în care s-a încrezut îl va ocroti de mânia împărătesei. Trecuseră doar câteva ceasuri de când fusese martorul manifestării minunate a puterii divine, și aceasta ar fi trebuit să-i dea asigurarea că nici acum nu va fi uitat. Dacă ar fi rămas acolo unde se găsea și dacă ar fi făcut din Dumnezeu locul lui de scăpare și tăria lui, stând neabătut pentru adevăr, el ar fi fost ferit de orice rău. Domnul i-ar fi dat o altă mare biruință, trimițând judecățile sale asupra Izabelei, iar impresia făcută asupra împăratului și asupra poporului ar fi dus la o mare reformă. PR 160.1
Ilie așteptase mult de la minunea săvârșită pe Carmel. El nădăjduise că, după această desfășurare a puterii divine, Izabela nu va mai avea influență asupra minții lui Ahab și că o reformă rapidă se va produce în întregul Israel. Pe înălțimea Carmelului se trudise fără hrană o zi întreagă. Cu toate acestea, atunci când el a condus carul lui Ahab până la poarta Izreelului, curajul său era puternic în ciuda încordării fizice sub care lucrase. PR 160.2
Dar o reacție care adesea urmează după o credință tare și un succes strălucit s-a declanșat în ființa lui Ilie. El se temea că reforma începută pe Carmel nu va dura mult și l-a cuprins descurajarea. Atunci fusese înălțat pe vârful Pisga; acum se afla în vale. Când fusese sub inspirația Celui Atotputernic făcuse față celei mai aspre încercări a credinței, dar în acest timp de descurajare, cu amenințarea Izabelei sunându-i în urechi, văzând că Satana luptă încă pentru biruință prin complotul acestei femei nelegiuite, el și-a pierdut încrederea în Dumnezeu. El fusese înălțat peste măsură de mult și reacția a fost înspăimântătoare. Uitând pe Dumnezeu, Ilie fugea tot mai departe, până când s-a găsit singur, într-o pustie întristătoare. Obosit peste măsură, s-a așezat să se odihnească sub un ienupăr. Și stând acolo s-a rugat să moară. „Destul! Acum, Doamne”, a zis el, „ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei”. Fugar, departe de locuințele omenești, cu inima zdrobită de o descurajare amară, nu dorea să mai vadă față de om. În cele din urmă, istovit de tot, a adormit. PR 161.1
În experiența tuturor vin vremuri de descurajare cruntă și dezamăgire amară — zile când amărăciunea le este partea și le este greu să creadă că Dumnezeu mai este binefăcătorul cel iubitor al copiilor Lui de pe pământ, zile când necazurile hărțuiesc sufletul, până acolo încât moartea pare mai de dorit decât viața. În asemenea împrejurări, mulți își pierd încrederea în Dumnezeu și sunt duși în robia îndoielii, în sclavia necredinței. Dacă am putea, în acele situații, să vedem cu ochii spirituali semnificația providențelor lui Dumnezeu, am vedea îngerii căutând să ne salveze de noi înșine, luptând să ne așeze picioarele pe o temelie mai tare decât dealurile veșnice. Atunci o credință nouă, o viață nouă ar curge în ființa noastră PR 162.1
Luni 11 Mai
Când rugăciunile par fără răspuns
Poate că, după ani de rugăciuni înălțate, ai impresia că Dumnezeu nu le-a auzit. Biblia ne spune: „Cereți, și vi se va da” (Matei 7:7), „dacă cere[ți] ceva după voia Lui” (1 Ioan 5:14). Cum înțelegi aceste promisiuni?
În unele cazuri de vindecare, Isus n-a dat îndată binecuvântarea cerută. Dar în cazuri de lepră, când I se cerea ajutorul, cererea era ascultată de îndată. Atunci când ne rugăm pentru binecuvântări pământești, răspunsul la rugăciune poate să întârzie sau se poate ca Dumnezeu să ne dea altceva decât ceea ce cerem, dar nu așa se întâmplă când cerem să fim scăpați de păcat. Dorința Lui este tocmai să ne curățe de păcat, să facă din noi copii ai Lui și să ne dea putere pentru a trăi o viață sfântă. Hristos „S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl.” (Galateni 1, 4.) Și „îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” (1 Ioan 5, 14.15.) „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.) HLL 266.2
Rugăciunea Anei nu a fost auzită de urechi omenești, dar a ajuns la urechea Domnului oștirilor. Ea s-a rugat cu stăruință ca Dumnezeu să-i îndepărteze ocara și să-i ofere darul cel mai prețuit de femeile din acea vreme — binecuvântarea maternității. În timp ce se lupta în rugăciune, glasul ei nu scotea niciun sunet, însă buzele i se mișcau, iar chipul ei trăda o emoție profundă. Și acum o altă încercare o aștepta pe smerita rugătoare. Când privirea lui Eli, marele preot, a căzut asupra ei, el s-a grăbit să concluzioneze că era beată. Petrecerile și dezmățul aproape că luaseră locul adevăratei evlavii în poporul lui Israel. Cazurile de necumpătare, chiar și printre femei, erau frecvente, iar acum Eli a hotărât să-i adreseze ceea ce considera a fi o mustrare meritată: „Până când vei fi beată? Du-te și scapă de vinul tău.” ST, 27 octombrie 1881, par. 9
„În rugăciunea ei, Ana făcuse o promisiune: dacă cererea ei avea să fie împlinită, își va dedica copilul slujirii lui Dumnezeu. Ea i-a făcut cunoscută această promisiune soțului ei, iar el a confirmat-o printr-un act solemn de închinare, înainte de a pleca din Șilo.” ST, 27 octombrie 1881, par. 11
Marți 12 Mai
Isus ne învață cum să ne rugăm
“Jesus teaches us to call His Father our Father. He is not ashamed to call us brethren. Hebrews 2:11. So ready, so eager, is the Saviour's heart to welcome us as members of the family of God, that in the very first words we are to use in approaching God He places the assurance of our divine relationship, ‘Our Father.’” MB 103.3
A sfinți Numele Domnului înseamnă ca toate cuvintele pe care le spunem despre Ființa Supremă să fie rostite cu respect. „Numele Lui este sfânt și înfricoșat.” (Psalmii 111, 9.) Nu trebuie ca în vreun chip oarecare să tratăm cu ușurință titlurile sau denumirile Divinității. Prin rugăciune, intrăm în camera de audiență a Celui Prea Înalt; de aceea, trebuie să venim înaintea Lui plini de o teamă sfântă. Îngerii își acoperă fața când stau înaintea Sa. Heruvimii și serafimii sfinți și strălucitori se apropie de tronul Său plini de un respect solemn. Cu cât mai mult noi, niște ființe mărginite și păcătoase, ar trebui să venim într-un mod respectuos înaintea Domnului, Creatorul nostru! CMF 106.2
Dumnezeu este Tatăl nostru, care ne iubește și ne îngrijește ca pe copiii Săi; dar El mai este și Marele Împărat al universului. Interesele Împărăției Sale sunt interesele noastre și noi trebuie să lucrăm pentru propășirea ei. CMF 107.2
Voia lui Dumnezeu este rostită prin preceptele sfintei Sale Legi, iau principiile acestei Legi sunt principiile cerului. Îngerii din ceruri nu ajung la o știință mai înaltă decât cunoașterea voinței lui Dumnezeu; iar îndeplinirea voinței Sale este cel mai înalt serviciu la care pot fi angajate puterile lor. CMF 109.1
Prima jumătate a rugăciunii pe care am învățat-o de la Isus, se referă la Numele, Împărăția și voia lui Dumnezeu — Numele Său să fie onorat, Împărăția Sa să fie întemeiată și voia Sa să fie împlinită. Dacă în felul acesta ai pus pe primul loc slujirea lui Dumnezeu, poți să ceri cu încredere să fie împlinite și propriile tale nevoi. Dacă ai renunțat la eul personal și te-ai predat lui Hristos, ești un membru al familiei lui Dumnezeu și tot ce este în casa Tatălui este pentru tine. Toate comorile lui Dumnezeu îți sunt deschise, atât în lumea aceasta, cât și în lumea viitoare. Lucrarea îngerilor, darul Spiritului Sfânt, lucrarea slujitorilor Săi, toate sunt pentru tine. Lumea, cu tot ce este în ea, este a ta, în măsura în care poate să-ți facă bine. Chiar vrăjmășia celui rău va fi o binecuvântare, pregătindu-te pentru ceruri. Dacă „sunteți ai lui Hristos”, „toate lucrurile sunt ale voastre.” (1 Corinteni 3, 23.21.) CMF 110.2
Isus ne învață că putem primi iertare de la Dumnezeu numai dacă îi iertăm și noi pe alții. Iubirea lui Dumnezeu ne atrage spre El și această iubire nu poate atinge inimile noastre fără să dea naștere la iubire pentru frații noștri. CMF 113.2
Ispita este ademenirea spre păcat și aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana și din răul care se află în propriile noastre inimi. „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni.” (Iacov 1, 13.) CMF 116.2
Ultima, ca și prima propoziție din rugăciunea Domnului, Îl arată pe Tatăl nostru ca fiind mai presus de orice putere și autoritate și orice nume cu care este numit. Mântuitorul vedea anii care urmau să vină peste ucenici, nu fiind scăldați în lumina strălucitoare a belșugului și onoarei lumești, așa cum visaseră ei, ci întunecați de furtunile urii omenești și furiei satanice. În mijlocul luptelor și prăbușirii națiunilor, pașii ucenicilor aveau să fie pândiți de primejdii și adesea inimile lor aveau să fie cuprinse… Totuși, urmașii lui Hristos nu aveau motiv să se teamă că nădejdea lor avea să fie înșelată sau că Dumnezeu îi va fi părăsit pe pământ. Puterea și slava aparțin Aceluia, ale cărui planuri merg drept înainte spre împlinirea lor. În rugăciunea care exprimă dorințele lor zilnice, ucenicii lui Hristos erau îndemnați să privească dincolo de orice putere și stăpânire a răului, la Domnul Dumnezeul lor, a cărui Împărăție cârmuiește peste tot și care este Tatăl și Prietenul lor veșnic. CMF 120.1
Miercuri 13 Mai
Laudă, mărturisire, cereri, mulțumire
Citește rugăciunea din Daniel 9:4-19 și identifică diferitele ei părți! Cum ai putea include următoarele componente în rugăciunile tale?
„Și mi-am îndreptat fața către Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune și cereri, cu post, în sac și cenușă; m-am rugat Domnului Dumnezeului meu și mi-am făcut mărturisirea.” Daniel 9:3, 4. TMK 271.1
„Exemplul de rugăciune și mărturisire al lui Daniel ne este dat pentru învățătura și încurajarea noastră.... Daniel știa că timpul hotărât pentru robia lui Israel era aproape de sfârșit, dar nu a considerat că, deoarece Dumnezeu promisese eliberarea lor, ei nu mai aveau nimic de făcut. Cu post și smerenie, el L-a căutat pe Domnul, mărturisindu-și propriile păcate și păcatele poporului.... TMK 271.2
„Daniel nu aduce nicio cerere bazată pe propria lui bunătate, ci spune: «Dumnezeul meu, pleacă-Ți urechea și ascultă; deschide-Ți ochii și privește pustiirile noastre și cetatea peste care este chemat Numele Tău; căci nu pentru neprihănirea noastră Îți aducem cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari» (Daniel 9:18). Intensitatea dorinței lui îl face sincer și plin de ardoare. El continuă: «Doamne, ascultă! Doamne, iartă! Doamne, ia aminte și lucrează! Nu întârzia, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu, căci cetatea Ta și poporul Tău sunt chemate după Numele Tău.» ... TMK 271.3
„Ce rugăciune a ieșit de pe buzele lui Daniel! Ce smerire sufletească dezvăluie ea! Căldura focului ceresc era simțită în cuvintele care se înălțau către Dumnezeu. Cerul a răspuns acelei rugăciuni trimițându-l pe solul său la Daniel. În zilele noastre, rugăciunile înălțate în același spirit vor avea putere înaintea lui Dumnezeu. «Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit» (Iacov 5:16). Așa cum în vechime, când era adusă rugăciunea, focul cobora din cer și mistuia jertfa de pe altar, tot astfel, ca răspuns la rugăciunile noastre, focul ceresc va coborî în sufletele noastre. Lumina și puterea Duhului Sfânt vor fi ale noastre.... Dumnezeul care a ascultat rugăciunea lui Daniel o va asculta și pe a noastră când venim la El cu pocăință. Nevoile noastre sunt la fel de urgente, dificultățile noastre sunt la fel de mari și avem nevoie de aceeași intensitate a scopului și, prin credință, să ne punem povara asupra Marelui Purtător de poveri. Este nevoie ca inimile să fie la fel de profund mișcate în vremea noastră cum au fost în vremea când Daniel s-a rugat.” TMK 271.4
Joi 14 Mai
Alte întrebări despre rugăciune
„Însuși Isus, pe când a trăit printre oameni, Se ruga adesea. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile și slăbiciunile noastre, devenind un rugător, un suplicant, căutând de la Tatăl Său noi rezerve de putere, pentru a putea merge întărit spre datorie și încercare. El este exemplul nostru în toate lucrurile. Este un frate în slăbiciunile noastre, „ispitit în toate ca și noi”; dar, fiind fără păcat, natura Sa se împotrivea răului; El a îndurat lupte și chin sufletesc într-o lume a păcatului. Natura Sa omenească făcea din rugăciune o necesitate și un privilegiu. El găsea mângâiere și bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Și dacă Mântuitorul oamenilor, Fiul lui Dumnezeu, a simțit nevoia rugăciunii, cu cât mai mult ar trebui muritorii slabi și păcătoși să simtă nevoia unei rugăciuni fierbinți și neîncetate.” CSA 26.5
„Întunericul celui rău îi învăluie pe cei care neglijează rugăciunea. Ispitele șoptite ale vrăjmașului îi ademenesc la păcat; și toate acestea pentru că ei nu folosesc privilegiile pe care Dumnezeu li le-a dat prin rânduiala divină a rugăciunii. De ce ar fi fiii și fiicele lui Dumnezeu reticenți în a se ruga, când rugăciunea este cheia din mâna credinței care descuie vistieria cerului, unde sunt păstrate resursele nemărginite ale Atotputerniciei? Fără rugăciune neîncetată și veghere stăruitoare, suntem în pericol de a deveni nepăsători și de a ne abate de la calea cea dreaptă....” CSA 27.1
„Există anumite condiții în care putem aștepta ca Dumnezeu să audă și să răspundă rugăciunilor noastre. Una dintre primele este să simțim nevoia ajutorului Său.... Inima trebuie să fie deschisă influenței Duhului, altfel binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi primită....” CSA 27.2
„Un alt element al rugăciunii biruitoare este credința.... Isus le-a spus ucenicilor Săi: «Tot ce veți cere când vă rugați, să credeți că ați și primit, și veți avea.» Marcu 11:24....” CSA 27.3
„Când nu primim exact lucrurile pe care le-am cerut, în momentul în care le cerem, trebuie totuși să credem că Domnul ne ascultă și că va răspunde rugăciunilor noastre.... Când rugăciunile noastre par să nu primească răspuns, trebuie să ne agățăm de făgăduință; căci timpul răspunsului va veni cu siguranță și vom primi binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie.... Dumnezeu este prea înțelept ca să greșească și prea bun ca să rețină vreun lucru bun de la cei care umblă în neprihănire.” CSA 27.4
Vineri 15 Mai
Alte gânduri
Este nevoie de rugăciune, de rugăciunea cea mai sinceră și stăruitoare, o rugăciune ca aceea înălțată de David când a exclamat: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” „Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale.” „Suspin după mântuirea Ta.” „Sufletul meu suspină și tânjește de dor după curțile Domnului, inima și carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu!” „Totdeauna mi se topește sufletul de dor după legile Tale.” Acesta este spiritul rugăciunii stăruitoare, un spirit ca acela al regelui psalmist. 4M 534.2
Daniel s-a rugat lui Dumnezeu fără să se înalțe pe sine sau să-și atribuie ceva bun: „Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu!” Aceasta este ceea ce Iacov numește rugăciune fierbinte, care are mare putere. Despre Hristos este spus: „A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte.” În ce contrast cu această mijlocire a Maiestății cerului sunt rugăciunile slabe și lipsite de vlagă care sunt înălțate către Dumnezeu! Mulți sunt mulțumiți doar cu niște vorbe goale, dar foarte puțini au o dorință sinceră, serioasă și plină de afecțiune după Dumnezeu. 4M 534.3
Comuniunea cu Dumnezeu îi aduce sufletului o cunoaștere profundă a voinței Sale. Dar mulți dintre cei care declară că au credință nu știu ce înseamnă adevărata convertire. Ei nu au experiență în comuniunea cu Tatăl prin Isus Hristos și nu au simțit niciodată puterea harului divin de a sfinți inima. Rugându-se și păcătuind, păcătuind și rugându-se, viețile lor sunt pline de răutate, de înșelăciune, de invidie, de gelozie, de iubire de sine. Rugăciunile celor din această categorie sunt o urâciune pentru Dumnezeu. Adevărata rugăciune angajează energiile sufletului și influențează viața. Cel care își recunoaște astfel nevoile înaintea lui Dumnezeu simte zădărnicia a tot ce există sub soare. „Toate dorințele mele sunt înaintea Ta”, spunea David, „și suspinele mele nu-Ți sunt ascunse.” „Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” „Mi-aduc aminte și-mi vărs tot focul inimii în mine.” 4M 534.4
Pe măsură ce numărul nostru crește, trebuie să se facă planuri mai ample pentru a veni în întâmpinarea cerințelor crescânde ale timpului, dar noi nu vedem nicio creștere specială a evlaviei înflăcărate, a simplității creștine sau a unei consacrări înflăcărate. Biserica pare mulțumită să facă doar primii pași în convertire. Oamenii sunt mai dispuși să facă ceva decât să se consacre cu smerenie, sunt gata mai degrabă să se angajeze în servicii religioase exterioare decât în lucrarea lăuntrică a inimii. Meditația și rugăciunea sunt neglijate în favoarea agitației și a etalării. Religia trebuie să înceapă prin golirea și curățirea inimii și trebuie să fie hrănită prin rugăciune zilnică. 4M 535.1
Progresul continuu al lucrării noastre și facilitățile tot mai mari umplu inima și mintea multora dintre membrii noștri cu satisfacție și cu mândrie și ne temem că acestea vor lua locul iubirii pentru Dumnezeu în sufletul lor. Activitatea permanentă în partea mecanică a unei lucrări, fie chiar și a lucrării lui Dumnezeu, poate să ocupe mintea în așa măsură încât rugăciunea să fie neglijată, iar îngâmfarea și spiritul de independență să ia locul adevăratei evlavii, al blândeții și al smereniei inimii. Poate fi auzit strigătul plin de ardoare: „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului!” „Vino cu mine și vei vedea râvna mea pentru Domnul.” Dar unde sunt cei care trebuie să poarte răspunderea? Unde sunt tații și mamele din Israel? Unde sunt cei care poartă în inimă povara pentru suflete și care se apropie cu simpatie de semenii lor, gata să se așeze în orice loc pentru a-i salva de la ruina veșnică? 4M 535.2