Să-L încântăm pe Dumnezeu!

Sabat după amiază, 11 Ianuarie

Duminică, 12 Ianuarie

Mai valoroși decât ne putem imagina

Istoria spune că în familie erau doi fii. Cel mai mare a ales să rămână acasă, iar cel mai tânăr a ales să plece departe. Și știți ce s-a întâmplat la scurt timp după aceea: fiul cel mic și-a irosit toată averea într-o viața destrăbălată.

Sunt sigur că tatăl știa dinainte că fiul său se îndrepta spre greutăți. Îl iubea mult și cu siguranță tânjea să-l scutească pe tânăr de rușinea, durerea și suferința spre care era îndreptat. Însăși faptul că, la întoarcerea băiatului, tatăl l-a întâmpinat în timp ce era încă departe de casă și i-a făcut un ospăț, chiar și după ce a risipit averea tatălui său și a dezonorat numele familiei, este o dovadă suficientă a faptului că tatăl l-a iubit suprem pe băiat. Băiatului i s-a permis să plece de acasă doar pentru că nimic altceva decât experiența lui proprie putea să-i demonstreze vreodată nebunia lui și să dovedească dragostea tatălui pentru el.

Ce l-a determinat pe băiat să nu-i placă acasă? - A fost dorința lui de a trăi o viață destrăbălată. Niciun băiat sau fată în aceleași circumstanțe nu pleacă de acasă, cu excepția speranței de a câștiga libertatea de a trăi pierdut și de a practica traiul revoltător, pentru a face în voie ceea ce inima carnală tânjește.

În cele din urmă, el a descoperit că a lucrat ca un nebun, așadar a început să se gândească la întoarcerea acasă, spunând: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, De ce să pier eu aici de foame?” Dar s-a gândit, „ce să spun când ajung acolo?” Venindu-și în fire, a simțit, desigur, că trebuie să spună doar adevărul, lucrul care l-ar recomanda în fața Cerului, precum și în fața pământului.

Dacă tânărul acela ar fi acceptat sfatul tatălui său în primul rând, el nu ar fi trebuit să fie umilit. Și ce umilință! Și ce lecție, de asemenea, nu numai pentru tineri, ci și pentru bătrâni. Da, sunt mii, tineri și bătrâni deopotrivă, care învață lecții minunate, dar de multe ori plătesc un preț extraordinar doar pentru că ascultă „înșelăciunile” Diavolului. De ce sunt atât de ușor atrași de seducerile lui? - Numai pentru că momeala lui atrăgătoare atrage natura egoistă și păcătoasă a omului.

Umilirea fiului risipitor îi așteaptă nu doar pe tinerii care nu profită de sfatul celor mai în vârstă ci deasemenea pe toți cei mai în vârstă care nu profită de sfatul Domnului. Aceasta este una dintre legile lui Dumnezeu din care nimeni nu a fost în stare să evadeze vreodată.

Iubirea lui Dumnezeu urmărește încă pe cel care a ales să se despartă de El și Domnul pune în mișcare toate mijloacele pentru a-l readuce în casa părintească. Fiul risipitor, în starea lui nenorocită, mizeră, “și-a venit în fire”. Puterea amăgitoare pe care Satana a exercitat-o asupra lui a fost frântă. El și-a dat seama că suferințele sale au fost rezultatul propriei sale nebunii și a spus: “Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu”. Luca 15, 17-18. Așa nenorocit cum era, fiul risipitor a găsit totuși puterea de a nădăjdui în convingerea că tatăl său îl iubește. Această iubire a fost ceea ce l-a atras spre casă. Tot astfel, certitudinea iubirii lui Dumnezeu este aceea care constrânge pe păcătos să se întoarcă la Dumnezeu. “Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință”. Romani 2, 4. Mila și bunătatea lui Dumnezeu înconjoară fiecare suflet care este în primejdie, cu un lanț de aur. Domnul declară: “Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea”. Ieremia 31, 3. PDH 202.1

Fiul din parabolă s-a hotărât să-și mărturisească vina. El va merge la tatăl său și-i va spune: “Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău”. Dar el adaugă, arătând cât de redusă era concepția sa cu privire la iubirea tatălui său: “Fă-mă ca pe unul din argații tăi”. Luca 15, 19. PDH 202.2

Nu da ascultare sugestiilor vrăjmașului de a sta departe de Domnul Hristos, până când vei ajunge să te faci mai bun; până când vei fi destul de bun pentru a veni la Dumnezeu. Dacă vei aștepta până atunci, nu vei veni niciodată la El. Când Satana arată spre hainele tale murdare, repetă făgăduința Domnului Hristos: “Pe cel ce va veni la Mine, nu-l voi izgoni afară”. Ioan 6, 37. Spune-i vrăjmașului că sângele lui Isus Hristos ne curățește de orice păcat. Roagă-te împreună cu David: “Curățește-mă cu isop, și voi fi curat; spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada.” Psalmii 51, 7. PDH 205.2

Ridică-te și mergi la Tatăl tău. El va veni să te întâmpine pe când ești încă departe. Dacă faci numai un singur pas spre El, în pocăință, El Se va grăbi să te cuprindă în brațele infinitei Sale iubiri. Urechea Sa este deschisă la strigătul sufletului smerit. Cea dintâi mișcare a inimii spre Dumnezeu, îi este bine cunoscută. Nici o rugăciune nu se înalță, oricât de nedibace ar fi ea, nici o lacrimă nu se varsă, oricât de ascunsă ar fi ea, nici o dorință sinceră după Dumnezeu nu este nutrită, oricât de slabă ar fi ea, fără ca Duhul lui Dumnezeu să nu iasă în întâmpinarea ei. Chiar înainte ca rugăciunea să fie înălțată, sau ca pornirea inimii să fie manifestată, harul Domnului Hristos iese în întâmpinarea harului care lucrează asupra sufletului omenesc. PDH 206.1

Marți, 14 Ianuarie

Să-L încântăm noi pe Dumnezeu?

În legile date lui Israel, este o frumoasă ilustrație cu privire la legăturile dintre Hristos și poporul Lui. Când un evreu era silit, din cauza sărăciei, să se despartă de moștenirea lui și să se vândă chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el și averea lui îi revenea celei mai apropiate rude. (vezi Leviticul 25, 25.47-49; Rut 2, 20.) Tot așa, lucrarea răscumpărării noastre și a moștenirii noastre pierdute prin păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai apropiată. El a devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama, fratele, prietenul sau cel ce ne iubește, este Domnul și Mântuitorul nostru. “Nu te teme”, zice El, căci “Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu”. “De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta.” (Isaia 43, 1.4.) HLL 327.3

Hristos iubește ființele cerești care înconjoară tronul Său; dar cum poate fi măsurată iubirea cea mare cu care ne-a iubit pe noi? Noi nu putem s-o înțelegem, dar putem ști din experiență că e adevărată. Iar dacă păstrăm legătura de rudenie cu El, cu câtă iubire vom privi la aceia care sunt frații și surorile noastre în Domnul! Nu ar trebui să ne grăbim să recunoaștem pretențiile rudeniei noastre dumnezeiești? Fiind adoptați în familia lui Dumnezeu, nu ar trebui să onorăm pe Tatăl nostru și rudenia noastră? HLL 327.4

Adesea, biserica luptătoare este chemată să sufere încercări și amărăciune; căci biserica nu va birui fără luptă aspră. “Pâine în necaz și apă în strâmtorare” (Isaia 30, 20), acestea, sunt partea obișnuită a tuturor, dar nici unul care-și pune încrederea în Cel puternic să izbăvească nu va fi copleșit peste măsură. “Acum, așa vorbește Domnul, care te-a făcut Iacove, și Cel ce te-a întocmit Israele! Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: ești al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău. Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! Eu dau Egiptul ca preț pentru răscumpărarea ta, Etiopia și Saba în locul tău. De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta”. (Isaia 43, 1-4.) PR 723.1

Miercuri, 15 Ianuarie

Pietre vii

În timp ce viața creștinului va fi caracterizată prin umilință, ea nu trebuie să fie marcată de amărăciune și dispreț de sine. Este privilegiul tuturor să trăiască astfel, încât Dumnezeu să-i aprobe și să-i binecuvânteze. Nu este voia Tatălui nostru ceresc ca să fim totdeauna sub condamnare și întunecime. Nu este nici o dovadă de adevărată umilință în a merge cu capul plecat, dar cu inima plină de gânduri egoiste. Putem merge la Isus și să fim curățiți, pentru a sta înaintea Legii fără rușine sau remușcări. “Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”. (Romani 8, 1.) TV 477.2

„Hristos a fost Maiestatea cerului; și totuși iată-L murind în locul omului. Ce iubire este aceasta! 'Căci pe când noi eram încă fără putere, la vremea cuvenită, Hristos a murit pentru cei neevlavioși. Căci abia dacă va muri cineva pentru un om neprihănit; dar poate că pentru un om bun unii chiar ar îndrăzni să moară. Dar Dumnezeu își arată dragostea față de noi, prin faptul că, pe când noi eram încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi."” ST 24 noiembrie 1890, par. 3

Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii, cât și neamurile. Aceasta este singura temelie pe care putem clădi în siguranță. Ea este destul de cuprinzătoare pentru toți și destul de tare pentru a susține greutatea și povara lumii întregi. Și, prin legătura lui Hristos, Piatra vie, toți cei care clădesc pe această temelie devin pietre vii. Mulți sunt ciopliți, lustruiți, înfrumusețați prin propriile sforțări; dar nu pot să devină “pietre vii”, deoarece nu sunt în legătură cu Hristos. Fără legătura aceasta, nici un om nu poate fi mântuit. Fără viața lui Hristos în noi, nu putem rezista furtunii de ispite. Siguranța noastră veșnică depinde de așezarea clădirii pe temelia cea sigură. Astăzi, mulți oameni clădesc pe temelii care n-au fost probate. Când cade ploaia, când bate furtuna și se revarsă apele, casa lor se prăbușește, pentru că nu este întemeiată pe Stânca veșnică, pe Piatra din capul unghiului, Isus Hristos. HLL 599.4

„Fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți; căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că răsplătește celor care-L caută cu stăruință. Sunt mulți în lumea creștină care susțin că tot ceea ce este necesar pentru mântuire este să ai credință; faptele nu reprezintă nimic, credința este singurul lucru esențial. Dar cuvântul lui Dumnezeu ne spune că credința fără fapte este moartă, fiind singură. Mulți refuză să asculte de poruncile lui Dumnezeu, dar fac mare caz de credință. Dar credința trebuie să aibă o temelie. Promisiunile lui Dumnezeu sunt toate făcute cu condiții. Dacă facem voia Lui, dacă umblăm în adevăr, atunci putem cere ce vrem și ni se va face. Cât timp ne străduim cu seriozitate să fim ascultători, Dumnezeu ne va asculta cererile; dar nu ne va binecuvânta în neascultare. Dacă alegem să nu ne supunem poruncilor Sale, putem striga: „Credință, credință, numai să ai credință”, iar răspunsul va veni din cuvântul sigur al lui Dumnezeu: „Credința fără fapte este moartă”. O astfel de credință va fi doar ca o aramă sunătoare și ca un țambal zornăitor. Pentru a avea parte de beneficiile harului lui Dumnezeu, trebuie să ne facem partea noastră; trebuie să lucrăm cu credință și să aducem roade potrivite pentru pocăință.” ST 16 iunie 1890, par. 1

Vineri, 17 Ianuarie

Studiu suplimentar

Cei nouă ucenici se tot gândeau la situația dureroasă a nereușitei lor; și când Isus a fost din nou numai cu ei, L-au întrebat: “Noi de ce nu am putut să scoatem duhul acesta?” Isus le-a răspuns: “Din pricina puținei voastre credințe; adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’ și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință. Dar acest soi de draci nu ies afară decât cu rugăciune și cu post”. Necredința care i-a ținut departe de o legătură mai profundă cu Hristos și nepăsarea cu care priveau lucrarea sfântă încredințată lor aduseseră nereușita în lupta cu puterile întunericului. HLL 429.4

Cuvintele lui Hristos care arătau spre moartea Sa aduseseră întristare și îndoială. Iar alegerea celor trei ucenici pentru a-L însoți pe Domnul pe munte provocase gelozia celor nouă. Și, în loc de a-și întări credința prin rugăciune și meditație asupra cuvintelor lui Hristos, ei se agățaseră de descurajările și necazurile lor personale. În starea aceasta de întunecime, porniseră la luptă cu Satana. HLL 431.1

Pentru a birui, trebuiau să vină la luptă într-un alt spirit. Credința lor trebuia să fie întărită prin rugăciune arzătoare și post și prin umilirea inimii. Ei trebuiau să fie goliți de eu, să fie umpluți de spiritul și puterea lui Dumnezeu. Numai cererea stăruitoare și sinceră către Dumnezeu în credință — credința care conduce la dependența totală de Dumnezeu și la o consacrare fără rezerve în lucrarea Lui — poate izbuti să aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în lupta împotriva acestei lumi și a duhurilor răutății din locurile cerești. HLL 431.2

“Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar”, a zis Isus, “ați zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’ și s-ar muta.” Deși grăuntele de muștar este așa de mic, conține totuși același principiu tainic de viață care face să crească cel mai înalt copac. Când sămânța de muștar e aruncată în pământ, embrionul cel mic și slab se folosește de fiecare element adus de Dumnezeu pentru hrana lui și repede începe să se dezvolte cu vigoare. Dacă aveți o credință ca aceasta, vă veți folosi de Cuvântul lui Dumnezeu și de toate mijloacele rânduite de El. În felul acesta, credința voastră va crește și va aduce puterea cerească în ajutorul vostru. Piedicile îngrămădite de Satana pe cărarea voastră, deși în aparență de netrecut, ca și dealurile veșnice, vor dispărea în fața cererii credinței. “Nimic nu v-ar fi cu neputință.” HLL 431.3