La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Ioan 1:1
Suveranul Universului nu a fost singur în lucrarea Sa de binefacere. El a avut un tovarăș, un conlucrător, care putea aprecia planurile Sale și putea fi părtaș bucuriei Sale de a da fericire ființelor create de El. “La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu”. (Ioan 1, 1-2.) Hristos, Cuvântul, singurul Fiu al lui Dumnezeu era una cu veșnicul Tată — una în natură, în caracter și în scop — singura Ființă care putea intra în toate sfaturile și planurile lui Dumnezeu. “Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”. (Isaia 9, 6.) Obârșia Lui “se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei”. (Mica 5, 2.) Fiul lui Dumnezeu, El Însuși, declară despre Sine: “Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui. Eu am fost așezată din veșnicie, ... când a pus temeliile pământului, eu eram meșterul Lui, la lucru lângă El, și în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”. (Proverbe 8, 22-30.) PP 34.1
Citește Ioan 1:1-5. Ce transmit aceste cuvinte despre Cuvântul, Isus Hristos?
„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.” „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,1-5.14). SAa 120.1
Capitolul acesta descrie caracterul și importanța lucrării lui Hristos. Ca unul care înțelege subiectul acesta, apostolul Ioan Îi atribuie lui Hristos toată puterea și vorbește despre măreția și maiestatea Sa. El face să străfulgere razele prețioase ale adevărului, ca o lumină care vine de la soare. El Îl prezintă pe Domnul Hristos ca fiind singurul Mijlocitor între Dumnezeu și omenire. SAa 120.2
Învățătura despre întruparea lui Hristos, despre faptul că El a luat trup omenesc, este o taină „ținută ascunsă din veșnicii și în toate veacurile” (Coloseni 1,26). Ea este taina cea mare și adâncă a evlaviei. „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan 1,14). Domnul Hristos a luat asupra Sa natura omenească, o natură inferioară naturii Sale cerești. Nimic nu arată mai bine decât faptul acesta condescendența minunată a lui Dumnezeu. El a iubit lumea atât de mult, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3,16). Apostolul Ioan prezintă subiectul acesta minunat cu o asemenea simplitate, încât toți pot să înțeleagă ideile exprimate și să fie iluminați. SAa 120.3 Domnul Hristos nu a luat doar în aparență natura omenească, El a luat-o cu adevărat. El a avut în realitate natura omenească. „Deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El Însuși a fost deopotrivă părtaș la ele” (Evrei 2,14). El a fost fiul Mariei și urmaș al lui David, din punct de vedere al descendenței omenești. Despre El s-a declarat că a fost om, chiar Omul Hristos Isus. „Omul acesta”, scrie apostolul Pavel, „a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăși” (Evrei 3,3). SAa 120.4
Citește Ioan 1:1-3,14. Ce ne spun aceste versete că a făcut Isus, Dumnezeu Însuși, și de ce este acesta cel mai important adevăr pe care l-am putea cunoaște vreodată?
Deși vorbește despre natura omenească a Domnului Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu vorbește categoric și despre preexistența Sa. Cuvântul a existat ca făptură divină, chiar ca Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu, fiind una cu Tatăl Său. El a fost Mijlocitorul legământului din veșnicie, acela în care urmau să fie binecuvântate toate popoarele lumii, atât iudei, cât și neamuri, dacă aveau să-L primească. „Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1,1). Înainte de a fi creați îngerii și oamenii, Cuvântul era cu Dumnezeu și era Dumnezeu. SAa 120.5
Lumea a fost făcută de El „și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1,3). Dacă Domnul Hristos a făcut toate lucrurile, înseamnă că El a existat înainte de toate lucrurile. Cuvintele spuse cu privire la faptul acesta sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu trebuie să aibă îndoieli. Domnul Hristos a fost Dumnezeu ca esență și în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veșnicie, Dumnezeu peste toate lucrurile, binecuvântat pentru veșnicie. SAa 120.6
Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veșnicie ca persoană distinctă, și totuși una cu Tatăl. El a fost Slava neîntrecută a cerului. El a fost Comandantul făpturilor cerești inteligente și a avut dreptul [248] de a primi omagiul plin de adorare al îngerilor. Acest drept nu a fost luat abuziv de la Dumnezeu. „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui”, declară El , „am fost așezată din veșnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munților, înainte de a fi dealurile, când nu erau încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de față; când a tras o zare pe fața adâncului...” (Proverbe 8,22-27) SAa 120.7
În adevărul că Hristos a fost una cu Tatăl înainte să fi fost puse temeliile lumii, se află lumină și slavă. Aceasta este lumina care strălucește într-un loc întunecat, făcându-l să fie plin de slava divină adevărată. Adevărul acesta, infinit de tainic în el însuși, deși este învăluit într-o lumină de nepătruns și de care nu poți să te apropii, explică toate celelalte adevăruri care sunt tainice și care altfel ar fi inexplicabile. SAa 121.1
„Înainte ca să se fi născut munții, și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu!” (Psalmii 90,2). „Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; și SAa 121.2
peste cei ce zăceau în ținutul și în umbra morții, a răsărit lumina” (Matei 4,16). Aici, preexistența lui Hristos și scopul manifestării Sale în lumea noastră sunt prezentate ca niște raze vii ale luminii care vine de la scaunul de domnie cel veșnic. „Acum, strânge-ți rândurile în cetate, ceata Sionului, căci suntem împresurați! Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua pe obraz! Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5,1.2). SAa 121.3
„Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit”, spunea apostolul Pavel, „care pentru iudei este o pricină de poticnire, și pentru neamuri, o nebunie, dar pentru cei chemați, fie iudei, fie greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1,23.24). SAa 121.4
Citește Ioan 1:9-13. Ce realitate dură descrie Ioan aici despre cum Îi răspund oamenii lui Isus?
Apostolul a proslăvit pe Hristos înaintea fraților săi, ca fiind Acela prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile și prin care El a lucrat și răscumpărarea lor. El a declarat că mâna care susține lumile în spațiu și ține în deplină rânduială și activitate neîntreruptă toate lucrurile din întreg Universul lui Dumnezeu este mâna care a fost pironită pe cruce pentru ei. “Prin El”, scria Pavel, “au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domni, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El”. “Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și faptele voastre rele, El v-a îmbrăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină”. FA 471.3
Fiul lui Dumnezeu S-a plecat în umilință spre a ridica pe cel căzut. Pentru aceasta, El a părăsit lumile necăzute din înălțime, pe cele nouăzeci și nouă care Îl iubeau, și a venit pe acest pământ spre a fi “străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre”. (Isaia 53, 5.) În toate privințele, El a fost făcut asemenea fraților Săi. El a devenit trup, așa cum suntem noi. El știa ce înseamnă să fii flămând, însetat și obosit. El era întărit prin hrană și reînviorat prin somn. El era străin și călător pe pământ — în lume, dar nu din lume; ispitit și încercat, așa cum sunt ispitiți și cercați bărbații și femeile de azi, trăind totuși o viață fără de păcat. Blând, milos, plin de împreună simțire față de alții, totdeauna atent față de alții, El a reprezentat caracterul lui Dumnezeu. “Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr”. (Ioan 1, 4.) FA 472.1
Cei care îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal, prin credință, nu pot fi în armonie cu lumea. Există două categorii distincte: una este loială lui Dumnezeu, respectând poruncile Lui, iar cealaltă vorbește și acționează asemenea lumii, înlăturând Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu și acceptând cuvintele celui decăzut, care L-a respins pe Domnul Isus. MP 139.1
Citește Ioan 3:16-21; 9:35-41 ; 12:36-46. Cum repetă aceste texte tema credința-necredința, care apare în Introducere?
Timp de peste o mie de ani, poporul iudeu așteptase venirea Mântuitorului făgăduit. Cele mai strălucite nădejdi ale lor se sprijiniseră pe acest eveniment. Timp de o mie de ani, în cântec și proorocie, în ritualul templului și în rugăciunea din familie, Numele Său fusese păstrat cu evlavie și, cu toate acestea, atunci când a venit, nu L-au recunoscut ca Mesia după care așteptaseră atât de mult. “A venit la ai Săi și ai săi nu L-au primit”. (Ioan 1, 11.) Pentru inimile lor iubitoare de lume, Cel Prea Iubit al cerului era ca “o rădăcină într-un loc uscat”. În ochii lor, El nu avea “nici frumusețe și nici strălucire”; n-au văzut în El nici o frumusețe care să atragă privirile. (Isaia 53, 2.) PR 710.1
Întreaga viață a lui Isus din Nazaret în mijlocul poporului, iudeu a fost o mustrare pentru egoismul lor, așa cum s-a dat pe față în reaua lor voință de a recunoaște susținerile drepte ale Stăpânului viei peste care fuseseră puși ca ispravnici. Ei au exemplul Său de sinceritate și de evlavie și, când a venit încercarea finală, încercare care însemna ascultare spre viață veșnică sau neascultare spre moarte veșnică, au lepădat pe Cel sfânt al lui Israel, și s-au făcut răspunzători pentru răstignirea Sa pe crucea Calvarului. PR 710.2
„Întregul sistem al religiei evreiești era evanghelia lui Hristos prezentată în tipuri și simboluri. Atunci, cât de nepotrivit a fost pentru cei care erau sub dispensația evreiască să-L respingă și să-L răstignească pe Cel care era originatorul și fundația a ceea ce pretindeau că cred. Unde au greșit ei? – Au greșit refuzând să creadă ce au spus prorocii despre Hristos: „Pentru ca să se împlinească ceea ce a spus Isaia prorocul: „Doamne, cine a crezut vestirea noastră? Şi cui s-a descoperit braţul Domnului?” De aceea nu puteau să creadă, pentru că Isaia a zis iarăşi: „Le-a orbit ochii și le-a împietrit inima, ca nu cumva să vadă cu ochii și să înțeleagă cu inima și să se întoarcă, și Eu să-i vindec.” (Ioan 12:38-40). RH October 21, 1890, par. 3
„Nu Dumnezeu pune o perdea înaintea ochilor oamenilor sau le împietrește inimile; este lumina pe care Dumnezeu o trimite poporului Său, pentru a le corecta erorile, pentru a-i conduce pe cărări sigure, dar pe care ei refuză să o accepte – aceasta le orbeste mințile și le împietrește inimile. Ei aleg să se întoarcă de la lumină, să meargă cu încăpățânare în scânteile pe care le-au aprins ei înșiși, iar Domnul declară clar că se vor odihni în durere. Când un raze de lumină pe care Domnul o trimite nu este recunoscută, are loc o amorțire parțială a percepțiilor spirituale, iar a doua descoperire a luminii este mai puțin clar discernut, și astfel întunericul va continua să crească până va fi noapte pentru suflet. Hristos a spus: „Cât de mare este acea întuneric!”” RH October 21, 1890, par. 3
Citește Ioan 17:1-5. Ce a vrut să spună Isus când a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine”?
„Era absolut necesar ca omul să-și cunoască Tatăl Ceresc și să perceapă atributele paterne ale caracterului său; căci, prin cunoașterea lui Dumnezeu, oamenii pot deveni părtași ai acelorași virtuți și aceleași glorie. În rugăciunea lui Hristos pentru discipolii săi, adevărul încorporat are o semnificație profundă și un interes deosebit pentru toți urmașii săi. „Aceste cuvinte a spus Isus, și și-a ridicat ochii spre cer și a spus: Tată, a venit ceasul; glorifică-Ți Fiul, pentru ca și Fiul Tău să Te glorifice. Așa cum I-ai dat putere asupra tuturor oamenilor, ca să dea viață veșnică tuturor celor pe care Tu i-ai dat lui. Și aceasta este viața veșnică, ca ei să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis.” (Ioan 17:1-3). Pentru a aduce o slujbă acceptabilă lui Dumnezeu, este esențial să-L cunoaștem pe Dumnezeu, căruia îi aparținem, pentru a-I fi recunoscători și ascultători, contemplându-L și adorându-L pentru dragostea Sa minunată față de oameni. Nu am putea să ne bucurăm și să-L lăudăm pe un ființă despre care nu avem o cunoaștere certă; dar Dumnezeu L-a trimis pe Hristos în lume pentru a face manifest caracterul său patern. RH 9 martie 1897, par. 8
„Este privilegiul nostru să-L cunoaștem pe Dumnezeu în mod experimental, iar în cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu se află viața veșnică. Fiul unic născut al lui Dumnezeu a fost darul lui Dumnezeu pentru lume, în caracterul căruia a fost dezvăluit caracterul Celui care a dat legea oamenilor și îngerilor. El a venit să proclame faptul că „Domnul Dumnezeul nostru este un Domn” și pe El singur să-L slujești. A venit să facă manifest că „Orice dar bun și orice dar desăvârșit este de sus, și se coboară de la Tatăl luminilor, la care nu este nici o variație, nici umbra de întoarcere.” Tot ceea ce vine din mintea lui Dumnezeu este perfect și nu trebuie să fie luat înapoi, corectat sau modificat în vreun fel. Putem să atribuim toate perfecțiunile lui Dumnezeu. El ține în mâna Sa existența fiecărei ființe umane și susține toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale. RH 9 martie 1897, par. 9
„Dacă oamenii nu-L vor cunoaște pe Dumnezeu așa cum L-a dezvăluit Hristos, nu vor putea să-și formeze un caracter după asemănarea divină și, prin urmare, nu-L vor vedea niciodată pe Dumnezeu. Este o chestiune de uimire între îngerii din cer, că oricine care a cunoscut odată pe Dumnezeu poate deveni neglijent, permițând minții să fie absorbită în orice activitate temporară și lăsând atenția să fie îndepărtată de Dumnezeul cerului, astfel încât să uite cu voie și voință pe Creatorul lor și să substituie în locul Lui alți domni și alți zei. A venit vremea când există mulți domni și mulți zei, iar Satan a purposed să se interpună între Dumnezeu și sufletul uman, astfel încât oamenii să nu aducă omagiu lui Dumnezeu păzind legea Lui. Satan s-a îmbrăcat în haine de strălucire îngerească și vine la oameni ca un înger al luminii. El face ca sufletul vinovat să vadă lucrurile într-o manieră perverită, astfel încât urăște ceea ce ar trebui să iubească și iubește ceea ce ar trebui să urască și să disprețuiască.
Dumnezeu este atât de răstălmăcit încât nu îi pasă să păstreze în cunoașterea sa pe adevăratul și viu Tată, ci se întoarce spre închinarea la zei false. El nu știe că dragostea lui Dumnezeu este fără egal, totuși Hristos a descoperit acea dragoste unei lumi păcătoase. Ioan cheamă lumea să contemple minunata dragoste a lui Dumnezeu, spunând: „Iată ce dragoste ne-a dat Tatăl, să fim numiți fiii lui Dumnezeu; de aceea lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut pe El.” (1 Ioan 3:1).” RH 9 martie 1897, par. 10
Venind să locuiască aici, cu noi, Isus avea să-L descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât și îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu — gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În rugăciunea Sa pentru ucenicii Săi, El spunea: “Le-am făcut cunoscut Numele Tău” — “plin de îndurare și milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate și adevăr” — “ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei”. Dar descoperirea aceasta n-a fost dată numai copiilor Săi de pe pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească și care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârșite. Atât cei răscumpărați, cât și ființele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos știința și cântecul lor. Se va vedea că slava ce strălucește pe fața lui Isus este slava iubirii ce se jertfește pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunță la sine este legea vieții pentru pământ și pentru cer; că iubirea care “nu caută folosul său” își are izvorul în inima lui Dumnezeu și că în Cel blând și smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuiește în lumina de care nici un om nu se poate apropia. HLL 19.2
La început, Dumnezeu era făcut cunoscut în toate lucrările creațiunii. Hristos a fost Acela care a întins cerurile și a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a așezat lumile în spațiu și a modelat florile câmpului. “El întărește munții prin tăria Lui.” “A Lui este marea, El a făcut-o.” (Psalmii 65, 6; 95, 5.) El a fost cel care a umplut pământul cu frumusețe și văzduhul cu cântece. Și pe toate lucrurile de pe pământ, din văzduh și cer, El a scris mesajul iubirii Tatălui. HLL 20.1