Sabat după-amiază 11 Aprilie
Memory Text:
“Căci oricine se înalţă va fi smerit şi cine se smereşte va fi înălţat.” — Luke 14:11
Noi trebuie să ne ferim de tot ceea ce ar încuraja mândria și încrederea în sine; de aceea ar trebui să ne ferim a lăuda pe cineva, sau să primim din partea cuiva laude. Este lucrarea lui Satana aceea de a măguli. El se ocupă cu lingușirea în aceeași măsură în care se ocupă cu acuzarea și condamnarea cuiva. În acest fel, el lucrează la ruinarea sufletului. Acei care aduc laude oamenilor sunt folosiți de către Satana, ca agenți ai săi. Toți cei care lucrează pentru Hristos să îndepărteze de la ei orice cuvânt de laudă. Eul trebuie să fie scos din atenția noastră. Numai Domnul Hristos trebuie să fie proslăvit. „Spre cel care ne iubește, care ne-a spălat păcatele noastre cu sângele Său” Apocalipsa 1, 5, trebuie să ne îndreptăm privirea și către El trebuie să se înalțe din inimi laudele noastre. PDH 161.2
Mândria și lipsa credinței îi lipsesc pe mulți de binecuvântările bogate ale lui Dumnezeu. Sunt mulți care, dacă nu își vor umili inima înaintea Domnului, vor fi surprinși și dezamăgiți când se va auzi strigătul: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!” (Matei 25, 6.) Ei au teoria adevărului, însă nu au ulei în vasele ce însoțesc candelele lor. Credința noastră nu trebuie să dea nicidecum înapoi în a-și exprima încuviințarea și convingerea fermă în solia celui de-al treilea înger. Noi trebuie să avem uleiul harului lui Hristos care să aprovizioneze candela și să facă să strălucească cu putere lumina vieții, arătând calea celor care se află în întuneric. SS 128.3
Duminică, 12 Aprilie
Strânsoarea mândriei
Care sunt cele trei idei principale despre mândrie și iubirea de lume pe care le desprindem din 1 Ioan 2:15-17?
Hristos ne-a avertizat împotriva mândriei, nu împotriva grației și frumuseții naturale. El a arătat spre florile de pe câmp, spre crinul care se deschide în puritate și a spus: „Nici Solomon, în toată slava lui nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei”. (Matei 6, 29.) Astfel, prin lucruri din natură, Hristos ilustrează frumusețea pe care pune preț cerul: grația modestiei, simplitatea, puritatea, calitatea vor face îmbrăcămintea noastră plăcută Lui. Cea mai frumoasă îmbrăcăminte ne-o recomandă Isus pentru suflet. Nici o podoabă exterioară nu se poate compara cu podoaba „unui duh blând și liniștit”, care „este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”. (1 Petru 3, 4.) SP 303.3
În parabola seminței de muștar este ilustrată nu numai creșterea împărăției Domnului Hristos, ci fiecare fază a dezvoltării ei, căci experiența înfățișată în parabolă se repetă. În fiecare generație, Dumnezeu a avut pentru Biserica Sa un adevăr special și o lucrare specială. Adevărul care este ascuns înțelepților și celor prevăzători ai lumii, este descoperit celor umili și asemenea copiilor. El cere sacrificiu de sine. El are bătălii de purtat și biruințe de câștigat. De aceea, la început, au fost puțini cei care i s-au alăturat. Iar aceștia au fost întâmpinați cu opoziție și dispreț de către mai marii acestei lumi și de către o Biserică ce s-a acomodat lumii. Să privim la Ioan Botezătorul, înainte mergătorul Domnului Hristos, stând singur să mustre mândria și formalismul națiunii iudaice. Să privim, de asemenea, la primii vestitori ai Evangheliei în Europa. Cât de umilă și lipsită de perspective se părea misiunea lui Pavel și Sila, doi făcători de corturi, în timp ce ei, împreună cu însoțitorii lor, se îmbarcau pe vas la Troa cu destinația Filipi. Și să privim la „bătrânul Pavel”, în lanțuri, făcând cunoscut pe Domnul Hristos în chiar citadela Cezarilor. Să privim la micile comunități de sclavi și țărani în conflict cu păgânismul Romei imperiale. Să privim la Martin Luther împotrivindu-se acelei biserici puternice, care este capodopera înțelepciunii acestei lumi. Să-l privim susținând cu tărie Cuvântul lui Dumnezeu împotriva atât a împăratului, cât și a papei, declarând: „Aici stau; nu pot face altfel. Așa să-mi ajute Dumnezeu.” Să-l privim pe John Wesley predicând pe Hristos și neprihănirea Lui în mijlocul formalismului, desfrâului și al necredinței. Să privim la acel bătrân asupra căruia apăsa greu povara și durerea lumii păgâne, înaintând ca să i se ofere privilegiul de a le duce solia iubirii Domnului Hristos. Să ascultăm răspunsul clericalismului: „Stai pe loc tinere. Când Dumnezeu va dori să convertească pe păgâni, El va face lucrul acesta și fără ajutorul tău sau al meu.” PDH 78.2
Luni 13 Aprilie
Cunoaște-te pe tine însuți!
Ce părere ai despre cei doi bărbați din Luca 18:9-14? Ce părere a avut Mântuitorul? Ce lecție importantă găsim aici pentru noi toți?
Pentru unii care „se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți, și disprețuiau pe ceilalți”, Domnul Hristos a spus parabola Fariseului și a vameșului. Fariseul s-a suit la Templu să se roage, nu pentru că simțea că este păcătos și deci avea nevoie de iertare, ci pentru că gândea despre sine că este drept și spera să câștige astfel laude de la oameni. El privea închinarea sa ca un merit, care-l va recomanda înaintea lui Dumnezeu. În același timp, rugăciunea sa dădea posibilitatea oamenilor să-și facă o părere înaltă despre evlavia sa. El spera să dobândească atât favoarea lui Dumnezeu, cât și a omului. Închinarea sa era determinată de interesele sale egoiste. PDH 150.1
Și astfel, el era plin de îngâmfare. El manifesta aceasta în privirea, umblarea și rugăciunile lui. Ținându-se departe de ceilalți, ca și când ar fi zis: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt” (Isaia 65, 5), el stătea și se ruga „în sine”. Mulțumit în totul de sine, el gândea că Dumnezeu și oamenii îl privesc cu aceeași plăcere. PDH 150.2
Oricine se încrede în sine, considerând că este neprihănit, va disprețui pe ceilalți. Ca și Fariseul, se judecă pe sine comparându-se cu alți oameni și de aceea judecă pe toți ceilalți după sine. Neprihănirea sa este prețuită după a altora, și cu cât sunt aceștia mai răi, cu atât mai neprihănit apare prin contrast, el. Îndreptățirea sa de sine îl face să acuze. Ceilalți sunt condamnați de el ca fiind călcători ai Legii lui Dumnezeu. În acest fel el manifestă același spirit ca al lui Satana, acuzatorul fraților săi. Cu un astfel de spirit, îi este imposibil să intre în comuniune cu Dumnezeu. El se întoarce acasă lipsit de binecuvântarea divină. PDH 151.2
Vameșul s-a suit la Templu împreună cu ceilalți închinători, dar curând s-a retras din mijlocul lor, considerându-se nevrednic să se unească cu ei în rugăciune. Stând mai la o parte el „nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer; și se bătea cu pumnul în piept”, într-o amară zbuciumare sufletească și dispreț față de sine. El simțea că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, că este păcătos și mânjit. El nu aștepta nici măcar milă din partea celor din jurul său, căci aceștia priveau la el cu compătimire. El era conștient de faptul că n-avea nici un merit care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu și într-o cumplită disperare el a strigat: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”. Luca 18, 13. El nu se compara cu alții. PDH 151.3
Fariseul și vameșul reprezintă două mari clase de oameni în care se împart cei care vin să se închine înaintea lui Dumnezeu. Primii doi reprezentanți ai acestor clase se află în primii doi copii ce au fost născuți în această lume. Cain gândea despre sine că este neprihănit, drept și de aceea el a venit înaintea lui Dumnezeu numai cu un dar de mulțumire. El nu si-a mărturisit păcatul și n-a recunoscut nevoia lui după mila lui Dumnezeu. Dar Abel a venit înaintea lui Dumnezeu cu jertfa de sânge care simboliza pe Mielul lui Dumnezeu. El a venit ca un păcătos, considerându-se pierdut, singura sa nădejde fiind iubirea nemeritată a lui Dumnezeu. Dumnezeu a privit cu plăcere la jertfa lui, dar la Cain și la jertfa lui n-a privit cu plăcere. Simțământul nevoii noastre, recunoașterea sărăciei și păcatelor noastre, iată primele condiții ale primirii noastre de către Dumnezeu. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor” Matei 5, 3. PDH 152.2
Marți 14 Aprilie
Moise, un slujitor umil
Ce ne spune Evrei 11:24-26 despre motivul lui Moise de a alege o altă cale și a se smeri?
După legile Egiptului, toți aceia care se suiau pe tronul faraonilor trebuia să devină membri ai castei preoțești; iar Moise, ca moștenitor sigur, trebuia să fie inițiat în tainele religiei naționale. Această sarcină a fost încredințată preoților. Dar, cu toate că era un student neobosit și zelos, el n-a putut fi făcut să ia parte la adorarea zeilor. A fost amenințat cu pierderea coroanei și avertizat că va fi dezmoștenit de prințesă dacă va stărui în devotamentul său față de credința evreilor. Dar el a rămas nezdruncinat în hotărârea sa, de a nu aduce închinare decât singurului Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului. El discuta cu preoții și cu adoratorii zeilor, arătându-le nebunia închinării lor superstițioase la obiecte neînsuflețite. Nimeni nu era în stare să răstoarne argumentele sale sau să-i schimbe hotărârea. Cu toate acestea, pentru un timp, neînduplecarea sa a fost trecută cu vederea datorită înaltei poziții, cum și datorită favorii de care se bucura atât din partea împăratului, cât și din partea poporului. PP 245.3
„Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire”. (Evrei 11, 24-26.) Moise era pregătit să ocupe un loc de frunte printre oamenii mari ai lumii, să strălucească în curțile celei mai glorioase împărății și să înalțe sceptrul puterii ei. Puterea lui intelectuală îl situează mai presus de oamenii mari ai lumii din toate veacurile. Ca istoric și poet, ca filosof, conducător de oști și legiuitor, el este fără egal. Dar, cu toate că avea lumea înaintea sa, Moise a avut tăria morală de a refuza perspectivele îmbietoare ale bogăției, măririi și faimei, alegând mai degrabă „să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului”. PP 245.4
Moise fusese învățat cu privire la răsplata de pe urmă, ce avea să fie dată slujitorilor umili și ascultători ai lui Dumnezeu, și, prin comparație, pentru el câștigul lumesc nu avea nici o valoare. Palatul magnific al lui faraon și tronul monarhului erau ademenitoare pentru Moise; dar el știa că plăceri păcătoase, care-i făceau pe oameni să uite de Dumnezeu, se aflau la curțile domnești. El privea dincolo de palatul luxos, dincolo de coroana împăratului, la onorurile cele mari ce vor fi date sfinților Celui Prea Înalt, într-o împărăție nemânjită de păcat. Prin credință, el a văzut o coroană nepieritoare pe care Împăratul cerurilor o va așeza pe fruntea biruitorului. Această credință l-a făcut în stare să se depărteze de domnii acestei lumi și să se unească cu poporul cel umil, sărac și disprețuit, care a ales să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât să slujească păcatului. PP 246.1
Miercuri 15 Aprilie
Cea mai gravă jignire
Care este răspunsul Domnului Isus, din Luca 22:24-27, la disputa dintre ucenici despre ce înseamnă măreția? Care afirmație surprinde esența mesajului?
Între ei „s-a iscat și o ceartă, ca să știe care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare”. Această luptă, dusă în fața lui Hristos, Îl întrista și-L rănea. Ucenicii se agățau de ideea lor preferată, că Hristos Își va arăta puterea și va lua tronul lui David. Fiecare nutrea în inimă dorința de a avea locul cel mai de seamă din împărăție. Ei se comparau unii cu alții și fiecare se considera ca fiind cel mai bun, în loc să-i privească pe frații lui ca fiind mai de preț. Cererea lui Iacov și a lui Ioan de a sta la dreapta și la stânga tronului lui Hristos trezise nemulțumirea celorlalți. Faptul că cei doi frați îndrăzniseră să ceară poziția cea mai înaltă îi iritase atât de mult pe cei zece, încât erau amenințați cu înstrăinarea. Li se părea că erau judecați greșit și că atât credincioșia, cât și talentele lor nu erau prețuite. Iuda era cel mai aspru cu Iacov și Ioan. HLL 643.4
Când ucenicii au intrat în camera cinei, inima lor era plină de resentimente. Iuda s-a înghesuit lângă Hristos, la stânga; Ioan era în dreapta. Dacă era un loc mai de frunte, Iuda era hotărât să-l aibă, și locul cel mai de frunte era considerat a fi lângă Hristos. Dar Iuda era un trădător. HLL 644.1
Se mai ridicase o cauză de neînțelegere. Era obiceiul ca la zilele de sărbătoare un slujitor să spele picioarele oaspeților; și de data aceasta se făcuseră pregătiri pentru slujire. Vasul cu apă, ligheanul și ștergarul erau acolo, gata pentru spălarea picioarelor; dar nu era nici un slujitor de față și ar fi trebuit ca ucenicii să facă lucrul acesta. Dar fiecare dintre ei, mânați de mândria lor rănită, s-a hotărât să nu facă lucrarea de slujitor. Toți se arătau nepăsători, ca și când n-ar fi știut că aveau ceva de făcut. Prin tăcerea lor, refuzau să se umilească. HLL 644.2
Cum putea să aducă Hristos aceste biete suflete la acea stare, încât Satana să nu câștige asupra lor o biruință definitivă? Cum putea El să le arate că o simplă mărturisire a uceniciei nu făcea din ei adevărați ucenici și nici nu le asigura un loc în Împărăția Lui? Cum putea El să le arate că adevărata măreție constă într-o slujire din iubire, într-o reală umilință? Cum putea El să aprindă iubirea în inima lor și să-i facă în stare să înțeleagă ce dorea să le spună? HLL 644.3
Ucenicii nu făceau nici o mișcare pentru a sluji unul altuia. Isus a așteptat un timp, să vadă ce vor face. Apoi El, Învățătorul ceresc, S-a ridicat de la masă. Lăsând la o parte veșmântul care I-ar fi împiedicat mișcările, a luat ștergarul și S-a încins. Ucenicii priveau surprinși și plini de interes și, în tăcere, așteptau să vadă ce va urma. „Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.” Fapta aceasta a deschis ochii ucenicilor. O rușine și o amară umilință le-au umplut inima. Au înțeles mustrarea nerostită și s-au văzut într-o lumină cu totul nouă. HLL 644.4
Joi 16 Aprilie
Privește la El!
Care este mesajul principal din Luca 22:27 pentru toți urmașii lui Hristos?
Gândul lor era la tron, coroană și slavă, în timp ce chiar în fața lor se afla rușinea, agonia din grădină, sala de judecată și crucea Calvarului. Mândria inimii lor, setea lor de slavă pământească, era aceea care-i făcuse să se prindă, cu atâta încăpățânare, de învățătura rătăcită a vremii lor și să treacă neatenți pe lângă cuvintele Mântuitorului, care arătau natura adevărată a Împărăției Sale și către agonia și moartea Sa. Și aceste rătăciri au dus la încercarea — dureroasă, dar necesară — care fusese îngăduită pentru îndreptarea lor. Cu toate că ucenicii înțeleseseră greșit însemnătatea soliei lor și nu-și dăduseră seama de așteptările lor, predicaseră totuși avertizarea dată de Dumnezeu, iar Domnul urma să le răsplătească credința și să le onoreze ascultarea. Lor urma să le fie încredințată lucrarea de predicare, către toate neamurile, a Evangheliei slăvite despre Domnul lor înviat. Aceasta trebuia să-i pregătească pentru lucrarea în vederea căreia le fusese îngăduită experiența ce li se păruse atât de amară. TV 348.2
Ce ne învață Filipeni 2:3-8 despre cum ar trebui să trăim în lumina crucii?
Sinceritate intenției, consacrarea din toată inima față de Dumnezeu, sunt condiția despre care vorbește Mântuitorul în cuvintele Sale. Fă ca intenția să fie sinceră și neșovăielnică, deosebește adevărul și ascultă de el, oricât ar costa aceasta și vei primi atunci lumina divină. Adevărata evlavie începe atunci când s-a pus capăt oricărui compromis cu păcatul. Atunci limbajul inimii va fi acela al apostolului Pavel: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. „Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos.” (Filipeni 3, 13-148.) CMF 91.2
Dar, dacă ochiul este orbit de iubirea de sine, atunci nu e decât întuneric. „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric”. Întunericul acesta îngrozitor i-a învăluit pe iudei într-o necredință încăpățânată, făcându-i neînstare să prețuiască misiunea și caracterul Aceluia care venise să-i salveze din păcate. CMF 91.3
Vineri 17 Aprilie
Alte gânduri
Isus nu i-a cerut niciodată la nimeni să ia religia lui, ci El le-a cerut să-L „urmeze”, să fie unul dintre ucenicii Săi. Tânărul conducător bogat nu a putut să-L urmeze pe Domnul, deoarece inima lui era concentrată asupra propriilor sale bogății. Și Nicodim nu l-a putut urma pe Domnul, deoarece era prea mândru pentru a fi văzut în compania lui Iisus nepopular și urât, urmat de pescari umili. Pentru a înlătura obstacolele, unul a trebuit să scape de bogățiile lui, iar celălalt trebuia să scape de mândria lui. Pentru a eradica mândria, trebuie să te naști din nou, trebuie să devii un om nou. Dar pentru a eradica dragostea pentru bani trebuie să dai banii celor care au cu adevărat nevoie de ei.
Marii conducători ai gândirii religioase din această generație aduc laude și înalță monumente acelora care au semănat, cu veacuri în urmă, sămânța adevărului. Dar nu se întorc oare astăzi mulți de la această lucrare, spre a călca în picioare ceea ce a răsărit și a crescut din aceeași sămânța? Se repetă și astăzi, ceea ce s-a spus în vechime: „Știm că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar acesta nu știm de unde este.” Ioan 9, 29. Și la fel ca în primele veacuri, adevărurile deosebite pentru zilele noastre nu se găsesc la cei investiți cu autoritate eclesiastică, ci la bărbații și femeile care nu se socotesc prea învățați și nici prea înțelepți ca să mai creadă în Cuvântul lui Dumnezeu. PDH 79.1
„De pildă, fraților, uitați-vă la voi, care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1, 26-28); „pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 2, 5. PDH 79.2