Sabat după-amiază, 5 Iulie
De memorat:
Domnul a zis: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui, căci îi cunosc durerile. 8 M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi anume în locurile pe care le locuiesc canaaniţii, hetiţii, amoriţii, fereziţii, heviţii şi iebusiţii. Exod 3:7-8
Trebuie să ne amintim că nu suntem primii și unicul popor care au fost nevoiți să modifice modul de a gândi; noi nu suntem primii și singurii oameni care descoperă că planurile lui Dumnezeu sunt contrare planurilor noastre. Moise a descoperit că planul său de a-i elibera pe copiii lui Israel din robia lor egipteană nu era planul lui Dumnezeu. De asemenea, planul lui Dumnezeu pentru traseul pe care urmau să-l facă în călătoria lor către țara promisă nu era planul lor. Apostolii au crezut în mod pozitiv că Hristos urma să-și întemeieze Împărăția la prima Lui venire, dar ei, de asemenea, a trebuit să-și schimbe credința. Mai mult decât atât, din moment ce evreilor, robii din care Dumnezeu a făcut împărați, l-i s-a promis că împărăția lor va rămâne pentru totdeauna, au fost într-adevăr uimiți când a căzut. Și au existat și alte surprize de la începutul istoriei.
Pionierii denominațiunii Adventiste de Ziua a Șaptea se așteptau ca Domnul să vină imediat ce 144.000 de convertiți s-au alăturat bisericii și se așteptau să trăiască pentru a-L vedea venind. Cu toate acestea, membrii bisericii numără deja de mai multe ori 144.000, pionierii sunt morți și Domnul încă nu a venit. Deci, întrebarea nu este dacă vrem să ne schimbăm felul de gândire sau nu, ci dacă trebuie să o facem.
Duminică, 6 Iulie
Rugul aprins
Ce semnificație putem găsi în faptul că, în Exodul 3:1-6, Domnul S-a prezentat lui Moise drept „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”?
În timp ce anii, în scurgerea vremii, se derulau în veșnicie, iar el umbla din loc în loc cu turmele sale prin locuri singuratice, meditând la starea de oprimare a poporului său, și-a reamintit de felul în care Dumnezeu S-a purtat cu părinții săi, cum și de făgăduințele ce erau moștenirea poporului ales, iar rugăciunile sale pentru Israel se înălțau zi și noapte. Îngeri din cer revărsau lumina lor în jurul lui. Aici, sub inspirația Duhului Sfânt, el a scris cartea Genezei. Anii lungi petrecuți în mijlocul singurătății pustiei au fost bogați în binecuvântări, nu numai pentru Moise și poporul său, ci pentru lumea întreagă, în decursul tuturor veacurilor ce aveau să vină. PP 251.1
“După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; și copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei și scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit strigătele lor și și-a adus aminte de legământul făcut cu Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel și a luat cunoștință de ei”. (Exod 2, 23-25.) Sosise timpul pentru eliberarea lui Israel. Dar planul lui Dumnezeu urma să fie adus la îndeplinire într-un mod în care mândria omenească să fie copleșită de dispreț. Eliberatorul trebuia ca, la început, să fie un simplu păstor, având în mână numai un toiag; dar Dumnezeu avea să facă din acel toiag simbolul puterii Sale. Mânându-și într-o zi turmele lângă Horeb, “muntele lui Dumnezeu”, Moise a văzut un rug în flăcări; ramurile, frunzele și tulpina, toate erau în flăcări, și totuși părea că nu se consumă deloc. El s-a apropiat să vadă mai bine minunea aceea, când o voce îl strigă pe nume din mijlocul flăcărilor. Cu buze tremurătoare, el răspunse: “Iată-mă!” El a fost avertizat să nu se apropie nerespectuos de acel loc. “Scoate-ți încălțămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.... Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”. El era Acela care, ca Înger al legământului, Se descoperise părinților săi în veacurile trecute. Și “Moise și-a ascuns fața căci se temea să privească pe Dumnezeu”. PP 251.2
Umilința și respectul ar trebui să caracterizeze purtarea tuturor acelora care vin în prezența lui Dumnezeu. În Numele lui Isus, noi putem veni înaintea Sa cu încredere, dar nu trebuie să ne apropiem de El cu îndrăzneală și încumetare, ca și când El ar fi pe aceeași treaptă cu noi. Sunt unii oameni care se adresează marelui, atotputernicului și sfântului Dumnezeu, care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, ca și când s-ar adresa cuiva care este deopotrivă cu ei sau chiar unuia mai prejos decât ei. Sunt unii oameni care se poartă în casa Lui cum nu s-ar încumeta să se poarte în camera de audiență a unui conducător pământesc. Aceștia să-și aducă aminte că se află în fața Aceluia pe care Îl adoră serafimii și în prezența căruia îngerii își acoperă fețele. Dumnezeu trebuie să fie foarte mult onorat; toți aceia care își dau într-adevăr seama de prezența Lui se vor pleca în umilință înaintea Lui și, asemenea lui Iacov, când a privit descoperirea lui Dumnezeu, vor striga: “Cât de înfricoșat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!”. (Geneza 28, 17.) PP 252.1
Luni, 7 Iulie
Îngerul Domnului
Cum i-a explicat Dumnezeu lui Moise, în Exodul 3:7-12, de ce dorea ca el să intervină în favoarea israeliților sclavi în Egipt?
El era Acela care, ca Înger al legământului, Se descoperise părinților săi în veacurile trecute. Și “Moise și-a ascuns fața căci se temea să privească pe Dumnezeu”. PP 251.2
“După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; și copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei și scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit strigătele lor și și-a adus aminte de legământul făcut cu Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel și a luat cunoștință de ei”. (Exod 2, 23-25.) Sosise timpul pentru eliberarea lui Israel. Dar planul lui Dumnezeu urma să fie adus la îndeplinire într-un mod în care mândria omenească să fie copleșită de dispreț. Eliberatorul trebuia ca, la început, să fie un simplu păstor, având în mână numai un toiag; dar Dumnezeu avea să facă din acel toiag simbolul puterii Sale. PP 251.2
În timp ce Moise aștepta înaintea lui Dumnezeu într-o teamă plină de respect, cuvintele ce i se adresau continuară: “Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor și să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-o țară bună și întinsă, într-o țară unde curge lapte și miere.... Acum vino, Eu te voi trimite la Faraon, și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel”. (Exod 3, 7-10.) PP 252.2
Uimit și înspăimântat din cauza poruncii, Moise s-a dat înapoi zicând: “Cine sunt eu ca să mă duc la Faraon, și să scot din Egipt pe copiii lui Israel?” Răspunsul a fost: “Eu voi fi negreșit cu tine; și iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veți sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta”. PP 252.3
Marți, 8 Iulie
Numele Domnului
Studiază Exodul 3:13-22. De ce voia Moise să cunoască numele lui Dumnezeu și ce înseamnă numele Lui?
Moise se gândea la greutățile pe care avea să le întâmpine, la orbirea, ignoranța și necredința poporului său, dintre care mulți erau cu totul lipsiți de orice cunoaștere a lui Dumnezeu. “Iată”, a zis el, “când mă voi duce la copiii lui Israel și le voi spune: ‘Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi’, și mă vor întreba: ‘Care este numele Lui?’ ce le voi răspunde?” (Versetul 13.) Răspunsul a fost: PP 252.4
“EU SUNT CEL CE SUNT”. “Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‘Cel ce Se numește EU SUNT m-a trimis la voi’”. PP 253.1
Dacă numele propriu al Domnului este Iehova, atunci, noi, creaturile Sale, vom îndrăzni să ne adresăm Lui într-o formă obișnuită, lipsită de respect, numindu-L după numele Său propriu, în loc de a folosi unul din titlurile Sale, Dumnezeu, Domnul, Tată, Creator, Mântuitor, etc, când nici nu ne gândim să ne îngăduim noi înșine cea mai mică obișnuință de lipsă de respect, pentru a ne adresa părinților noștri pământești cu numele lor proprii – Ioan, George, Iacob, Doroteea, Rut, Maria în loc de titlurile lor părintești Tată și Mamă? O asemenea ireverență, practicată de păgâni ar putea fi scuzată, din cauza ignoranței lor, dar practicată de creștini care au lumină, care s-ar cuveni să știe mai bine, este de neiertat. Noi putem, cu reverență să folosim cuvântul Iehova doar dacă un păgân ne-ar întreba: Cine este Dumnezeul tău? Atunci noi putem răspunde cu o decență solemnă, Iehova, singurul Dumnezeu viu și adevărat. Chiar dacă putem cu reverență să ne adresăm lui Dumnezeu, niciodată să nu ne adresăm cu numele Său propriu.
Totuși, numele ebraic cel mai vechi și venerat al lui Dumnezeu nu a fost niciodată pronunțat în mod obișnuit, ci a fost inscripționat în formă abreviată, astfel ca să nu poată fi pronunțat, astfel că pronunția originală este necunoscută. Tot ceea ce cunoaștem în realitate este Forma Consonantă YHWH, YVB, Sau YHV.
Această formă abreviată a numelui, a fost grea pentru translatori s-o scoată ca un cuvânt pronunțabil. De aceea, ei au ales să adauge ceea ce ei credeau că erau vocalele lipsă. Primul termen silabic, în care a fost un acord general, a fost Jah. Alte derivații au fost adăugate de diferiții traducători. Yahveh, Yahowah sau Yahova au fost formulați pentru a se potrivi diferitelor limbi. Forma englezificată a devenit Jehovah. De aceea, oricare din literele improvizate care alcătuiesc Numele Infailibil s-ar putea să nu fie în realitate cuvântul ebraic după toate acestea! (Vezi Funk and Wagnall s Standard Dictionary, definiția „Jehovah.”)
Miercuri, 9 Iulie
Patru scuze
Care sunt semnele din Exodul 4:1-17 pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise să le facă pentru a-și confirma statutul de mesager al lui Dumnezeu?
Moise a văzut înaintea sa greutăți ce păreau de netrecut. Ce dovadă îi putea da el poporului că într-adevăr Dumnezeu l-a trimis? “Iată”, a zis el, “că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: ‘Nu ți s-a arătat Domnul’”. (Exod 4, 1.) I s-au dat acum dovezi care apelau la simțurile lui. I s-a spus să arunce toiagul la pământ. Când a făcut acest lucru, “toiagul s-a prefăcut într-un șarpe; și Moise fugea de el”. (Versetul 3.) I s-a poruncit să-l prindă și acesta s-a făcut din nou toiag, în mâna sa. A fost îndemnat să-și vâre mâna în sân. El a ascultat și când “a scos-o, mâna i se acoperise de lepră și se făcuse albă ca zăpada”. Spunându-i-se să o pună din nou în sân, el a văzut, după ce a scos-o, că se făcuse la fel ca cealaltă. Prin aceste semne, Domnul l-a asigurat pe Moise că atât propriul Său popor, cât și faraon aveau să fie convinși că Cineva mai puternic decât împăratul Egiptului Se descoperea în mijlocul lor. PP 253.6
Cum îi răspunde Domnul lui Moise, în Exodul 4:10-18, și ce lecții extragem de aici, indiferent de chemarea pe care Dumnezeu ne-o face?
Dar slujitorul lui Dumnezeu era încă copleșit la gândul lucrării minunate și neobișnuite ce-i stătea înainte. În îngrijorarea și teama sa, el a încercat să prezinte ca o scuză neîndemânarea sa de a vorbi curgător: “Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea ușoară; și cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbești Tu robului Tău; căci vorba și limba îmi sunt încurcate”. (Versetul 10.) El fusese plecat de atâta timp din Egipt, încât nu mai cunoștea bine și nici nu mai putea folosi curgător limba aceasta, ca atunci când se afla în mijlocul lor. PP 254.1
Domnul i-a zis: “Cine a făcut gura omului? Și cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?” (Versetul 11.) La aceasta a mai fost adăugată și o altă asigurare a ajutorului divin: “Du-te dar; Eu voi fi cu gura ta, și te voi învăța ce vei avea de spus”. (Versetul 12.) Dar Moise încă mai insista să fie aleasă o altă persoană mai competentă. La început, aceste scuze izvorau din umilința și din simțământul nevredniciei; dar, după ce Domnul făgăduise că va îndepărta toate dificultățile și că în cele din urmă îi va da biruință deplină, atunci orice ezitare și orice plângere cu privire la nevrednicia sa dovedeau neîncredere în Dumnezeu. Acest lucru cuprindea temerea că Dumnezeu nu este în stare să-l califice pentru marea lucrare la care El îl chemase sau că a făcut o greșeală în ceea ce privește alegerea omului. PP 254.2
Acum, Moise a fost îndreptat spre Aaron, fratele său mai mare, care, folosind zilnic limba egipteană, era în stare s-o vorbească în mod perfect. I s-a spus că Aaron venea în întâmpinarea sa. Următoarele cuvinte rostite de Domnul erau o categorică poruncă: PP 254.3
“Tu îi vei vorbi și vei pune cuvintele în gura lui; și Eu voi fi cu gura ta și cu gura lui; și vă voi învăța ce veți avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îți va sluji drept gură, și tu vei ține pentru el locul lui Dumnezeu. Ia în mână toiagul acesta, cu care vei face semnele”. (Exod 4, 15-17.) Acum, el nu mai avea motive să mai opună vreo rezistență, căci orice pricină de scuză fusese dată la o parte. PP 254.4
Joi, 10 Iulie
Circumcizia
Cum înțelegem relatarea ciudată din Exodul 4:18-31 și ce învățăm?
În acei patruzeci de ani din viața lui de păstor, a uitat limba egipteană și odată cu ea învățătura și știința egipteană. În locul lor, totuși, a învățat să păstorească bine oile. Prin urmare, a scos din mintea sa ideea de a elibera vreodată pe poporul lui Dumnezeu din robia egipteană. Atunci, Dumnezeu l-a văzut puternic și în stare, și i-a poruncit să se întoarcă în Egipt și să scoată pe poporul Său care era asuprit. Vă amintiți că Moise a protestat împotriva ideii și a argumentat că a eșuat la prima sa încercare, în timpul când era tânăr și bine instruit și că la acea oră târzie a vieții sale nu încercă din nou, pentru că nici nu mai putea vorbi limba. După o convorbire prelungită, Dumnezeu i-a înlăturat obiecțiile promițându-i să-i dea pe fratele său Aaron, să fie purtătorul său de cuvânt, iar Moise a acceptat în sfârșit să se întoarcă în Egipt.
Pe când se afla pe drum, din Madian spre Egipt, Moise a primit o surprinzătoare și teribilă avertizare cu privire la o situație neplăcută Domnului. Un înger i s-a înfățișat într-un mod amenințător, ca și când ar fi vrut să-l nimicească de îndată. Nu i s-a dat nici o lămurire; dar Moise și-a adus aminte că nesocotise una dintre poruncile Domnului. Cedând insistențelor soției sale, el neglijase să supună ceremonialului circumciziunii pe fiul lor mai mic. El nu îndeplinise condiția pe temeiul căreia copilul său putea fi îndreptățit să aibă parte de binecuvântările legământului lui Dumnezeu cu Israel; iar o astfel de neglijență din partea unui conducător ales n-ar fi făcut altceva decât să slăbească puterea preceptelor dumnezeiești asupra poporului. Sefora, temându-se ca soțul ei să nu fie omorât, a îndeplinit ea însăși acest ceremonial, după care îngerul i-a îngăduit lui Moise să-și continue călătoria. În misiunea sa pe lângă faraon, Moise avea să se afle într-o situație foarte primejdioasă; viața sa putea fi cruțată numai datorită protecției îngerilor sfinți. Dar, atâta vreme cât trăia într-o vădită neglijare a unei datorii cunoscute, el nu avea să fie în siguranță, căci nu putea fi ocrotit de îngerii lui Dumnezeu. În timpul strâmtorării ce va fi chiar înainte de venirea lui Isus Hristos, cei neprihăniți vor fi apărați prin lucrarea îngerilor cerești; dar nu va fi nici o siguranță pentru cei ce calcă Legea lui Dumnezeu. Atunci, îngerii nu îi vor putea ocroti pe aceia care nesocotesc vreuna din poruncile divine. PP 255.5
Vineri, 11 Iulie
Alte gânduri
Porunca divină dată lui Moise l-a găsit pe acesta lipsit de încredere în sine, greoi la vorbire și timid. El era copleșit de simțământul nevredniciei sale de a fi port-vocea lui Dumnezeu pentru Israel. Dar, o dată ce a acceptat această lucrare, el a pășit în ea cu toată inima, punându-și toată încrederea în Domnul. Măreția acestei misiunii a chemat la lucru cele mai bune puteri ale minții sale. Dumnezeu a binecuvântat această dispoziție a sa de a asculta imediat și el a devenit elocvent în vorbire, plin de nădejde, stăpân pe sine și în totul pregătit pentru a săvârși cele mai mari lucrări ce au fost date vreodată omului să le săvârșească. Acesta este un exemplu de ceea ce face Dumnezeu pentru întărirea caracterului acelora care se încred în totul în El și se predau fără rezervă poruncii Sale. PP 255.1
Un om care acceptă răspunderile pe care Dumnezeu le așează asupra lui și, cu tot sufletul său, caută să se califice pentru a purta cum se cuvine aceste responsabilități va crește în putere și îndemânare. Oricât de umilă ar fi poziția sa și oricât de mărginită ar fi iscusința sa, acel om care, încrezându-se în puterea divină, va căuta să-și împlinească lucrarea cu credincioșie va atinge adevărata mărire. Dacă Moise s-ar fi sprijinit numai pe puterea și înțelepciunea sa și ar fi acceptat în mod pripit această mare însărcinare, ar fi dat pe față completa lui nepregătire pentru o astfel de lucrare. Însă faptul că un om își dă seama de slăbiciunea lui este cel puțin o oarecare dovadă că este conștient de măreția lucrării la care a fost chemat, cum și de faptul că va face din Dumnezeu sfătuitorul și tăria sa. PP 255.2