„Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.” – Ioan 20:29
Sutașul care a dorit ca Hristos să vină și să-l vindece pe robul său se simțea nedemn ca Isus să vină sub acoperișul său; credința lui în puterea lui Hristos era atât de puternică, încât L-a rugat doar să spună un cuvânt, crezând că ceea ce Îi ceruse avea să se realizeze. „Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat și a zis celor ce veneau după el: «Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credință așa de mare. Dar vă spun că vor veni mulți de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde vor fi plânsul și scrâșnirea dinților.” Apoi a zis sutașului: «Du-te și facă-ți-se după credința ta.” Și robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” 4M 233.1
Aici, Isus a înălțat credința în contrast cu îndoiala. El a arătat că israeliții aveau să se poticnească din cauza necredinței lor, care avea să-i conducă la respingerea marii lumini, iar urmarea avea să fie condamnarea și nimicirea lor. Toma a declarat că nu avea să creadă decât dacă avea să-și pună degetul în semnul cuielor și mâna în coasta Domnului lui. Hristos i-a dat dovada pe care o dorea și apoi i-a mustrat necredința: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.” 4M 233.2
În acest veac al întunericului și al minciunii, oameni care susțin că Îl urmează pe Hristos par să creadă că sunt liberi să-i primească sau să-i respingă pe slujitorii Domnului după bunul lor plac și că nu vor fi chemați să dea socoteală pentru aceasta. Necredința și întunericul îi determină să se poarte astfel. Sensibilitatea le este tocită de necredință. Își calcă astfel conștiința și își desconsideră convingerile, slăbindu-și puterea morală. Ei îi privesc pe ceilalți în aceeași lumină în care sunt ei. 4M 233.3
De ce era mărturia lui Avraam atât de importantă încât a fost inclusă în Evanghelia după Ioan? Geneza 12:3; 18:16-18; 26:4; Matei 1:1; Faptele apostolilor 3:25
Isus a continuat, arătând puternicul contrast dintre atitudinea iudeilor și aceea a lui Avraam: “Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat”. HLL 468.3
Avraam dorise foarte mult să-L vadă pe Mântuitorul făgăduit. El a înălțat cea mai arzătoare rugăciune, cerând ca, înainte de a muri, să poată vedea pe Mesia. Și L-a văzut pe Hristos. Lui i s-a dat o lumină supranaturală și a recunoscut caracterul divin al lui Hristos. A văzut ziua Lui și s-a bucurat. I s-a dat privilegiul să întrezărească jertfa divină pentru păcat. În propria experiență, el a trăit o exemplificare a acestui sacrificiu, când a primit porunca: “Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac ... și adu-l ardere de tot.” (Geneza 22, 2.) El l-a pus pe fiul făgăduinței pe altarul de jertfă, fiul în care erau adunate toate nădejdile lui. Apoi, în timp ce ședea alături de altar, având cuțitul ridicat, gata să asculte de porunca lui Dumnezeu, a auzit un glas din cer, zicând: “Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (Geneza 22, 12.) HLL 468.4
Prin această încercare grozavă a trebuit să treacă Avraam, ca să poată vedea ziua lui Hristos și să-și dea seama de marea iubire a lui Dumnezeu pentru lume — atât de mare, încât, pentru a o ridica din degradarea ei, a dat pe unicul Său Fiu la cea mai rușinoasă moarte. HLL 469.1
Prin suferința sa, Avraam a ajuns să contemple lucrarea de sacrificiu a Mântuitorului. Dar Israel nu voia să înțeleagă ceea ce era așa de potrivnic inimii lor îngâmfate. Cuvintele lui Hristos cu privire la Avraam nu căpătau pentru ascultătorii Lui nici o semnificație adâncă. Fariseii vedeau în ele numai un motiv de luat în râs. Ei au răspuns cu dispreț, ca și cum ar fi vrut să dovedească faptul că Isus este fără minte: “N-ai nici cincizeci de ani și ai văzut pe Avraam?” HLL 469.4
Cu solemnă demnitate, Isus a răspuns: “Adevărat, adevărat vă spun, că mai înainte să se nască Avraam EU SUNT”. HLL 469.5
Citește Ioan 12:1-3 și gândește-te la semnificaţia acţiunilor Mariei! Cum a dat Maria mărturie despre cine era Isus cu adevărat?
„Atunci Maria a luat o jumătate de kilogram de unguent de nard, foarte scump, și a uns picioarele lui Isus și I-a șters picioarele cu părul ei; și casa s-a umplut de mirosul unguentului.” Maria păstrase mult timp acest unguent; nu părea să existe o ocazie potrivită pentru a-l folosi. Dar Isus îi iertase păcatele, iar ea era plină de dragoste și recunoștință față de El. Pacea lui Dumnezeu era peste ea, inima ei era plină de bucurie; și își dorea foarte mult să facă ceva pentru Mântuitorul ei. Ea a hotărât să-L ungă cu mirul ei. Ea credea că unguentul este al ei, pentru a-l folosi după bunul ei plac, și așa a fost într-un sens. Dar dacă nu ar fi fost mai întâi al lui Hristos, nu ar fi putut fi al ei. RH 7 august 1900, par. 2
Căutând să evite observația, Maria a uns capul și picioarele lui Hristos cu mirul prețios și i-a șters picioarele cu părul ei lung și fluid. Dar când a spart cutia, mirosul unguentului a umplut încăperea și a făcut publică fapta ei tuturor celor prezenți. „Atunci unul dintre ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L trădeze, a spus: „De ce nu s-a vândut unguentul acesta cu trei sute de pence și nu s-a dat săracilor?” Iuda a privit gestul Mariei cu mare nemulțumire. În loc să aștepte să audă ce va spune Hristos despre această chestiune, a început să șoptească plângerile sale celor din apropierea sa, aruncând reproșuri asupra lui Hristos pentru că a suferit o astfel de risipă. „De ce nu a fost vândut acest unguent”, iar încasările au fost date săracilor? a spus el. Cu viclenie a făcut sugestii care ar fi fost de natură să trezească deznădejdea în mințile celor prezenți, determinându-i și pe alții să murmure...” RH 7 august 1900, par. 3
„Maria a auzit cuvintele critice și a simțit privirile coborâtoare îndreptate spre ea. Inima ei tremura în ea. Se temea că sora ei îi va reproșa extravaganța. Stăpânul, de asemenea, ar putea să o considere nepricepută. Fără scuze sau scuze, era pe cale să se retragă, dar vocea Domnului ei s-a făcut auzită: „Lăsați-o în pace; de ce o deranjați?” El a văzut că ea era stânjenită și chinuită. El știa că, în actul de slujire pe care tocmai îl făcuse, ea își exprimase recunoștința pentru iertarea păcatelor ei; și El i-a adus ușurare în minte. Ridicându-și vocea deasupra murmurului criticilor, el a spus: „Ea a făcut o faptă bună cu mine. Căci pe săraci îi aveți mereu cu voi, și oricând vreți le puteți face bine; dar pe mine nu mă aveți mereu.” RH 7 august 1900, par. 6
„Ea a făcut tot ce a putut”, a continuat Hristos; «a venit mai dinainte să ungă trupul meu pentru îngropare». Isus știa că, atunci când Maria și cei care o însoțeau vor merge la mormânt pentru a-L unge, nu vor găsi un Mântuitor mort, al cărui trup avea nevoie de serviciile lor pline de iubire, ci un Hristos viu. RH 7 august 1900, par. 7
„Maria nu a putut răspunde acuzatorilor ei. Ea nu a putut explica de ce L-a uns pe Hristos cu această ocazie. Dar Duhul Sfânt avea un plan pentru ea. Inspirația nu are motive de dat. O prezență nevăzută, ea vorbește minții și sufletului și mișcă mâna spre acțiune. Astfel, multe acțiuni sunt realizate prin puterea Duhului Sfânt.” RH 7 august 1900, par. 8
Ce legătură observi între verdictul lui Pilat și tema Evangheliei după Ioan? Ioan 18:38; 19:4-22
Pilat era uluit în fața răbdării pline de resemnare a Mântuitorului. El nu s-a îndoit de faptul că înfățișarea acestui Om, în contrast cu aceea a lui Baraba, avea să le trezească iudeilor simpatie pentru El. Dar n-a înțeles ura fanatică a preoților împotriva Lui, care, ca Lumină a lumii, a făcut ca întunericul și abaterile lor să iasă în evidență. Ei au ațâțat gloata cuprinsă de o furie turbată și din nou preoții, conducătorii și mulțimea și-au ridicat glasul acela înspăimântător: “Răstignește-L! Răstignește-L!” În cele din urmă, pierzându-și cu totul răbdarea față de cruzimea lor lipsită de orice rațiune, Pilat a strigat disperat: “Luați-L voi și răstigniți-L, căci nu găsesc nici o vină în El”. HLL 736.1
Guvernatorul roman, deși obișnuit cu astfel de scene pline de cruzime, a fost mișcat și plin de simpatie pentru Suferindul arestat, care, condamnat și biciuit, cu fruntea însângerată și spinarea numai răni deschise, avea încă înfățișarea unui împărat pe tronul său. Dar preoții au răspuns: “Noi avem o lege, și după legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. HLL 736.2
Pilat era contrariat. El n-avea o idee clară despre Hristos și misiunea Lui; dar avea o credință nedefinită în Dumnezeu și în ființe superioare celor omenești. Un gând, care cândva îi trecuse prin minte, lua acum o formă mult mai precisă. El se întreba dacă nu cumva era o Ființă divină Cel ce stătea în fața sa, îmbrăcat în haina purpurie a batjocurii și purtând pe cap cununa de spini. HLL 736.3
Se întoarse iarăși în sala de judecată și Îi zise lui Isus: “De unde ești Tu?” Domnul Hristos nu i-a dat nici un răspuns. Mântuitorul vorbise deschis cu Pilat, explicându-i lucrarea Sa, aceea de a da mărturie despre adevăr. Dar Pilat a nesocotit lumina primită. El a abuzat de înalta sa funcție de judecător prin aceea că, în fața cererilor gloatei, a renunțat la principiile și autoritatea sa. De aceea, Domnul Hristos nu mai avea pentru el nici o altă lumină. Ofensat de tăcerea Sa, Pilat spuse mânios: HLL 736.4
“Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te răstignesc și am putere să-ți dau drumul?” HLL 736.5
Domnul Hristos a răspuns: “N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus. De acea, cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat”. HLL 736.6
Astfel, milostivul Mântuitor, în mijlocul suferinței și durerii Sale teribile, a căutat să scuze atât cât a fost posibil acțiunea guvernatorului roman, care L-a dat să fie crucificat. Ce scenă a fost aceasta, scenă care a fost transmisă lumii din toate timpurile! Ce lumină aruncă ea asupra caracterului Aceluia care este Judecător al întregului pământ! HLL 736.7
“Cine Mă dă în mâinile tale”, a spus Domnul Hristos, “are un mai mare păcat.” Prin aceasta, Domnul Hristos îl viza pe Caiafa, care, ca mare preot, reprezenta națiunea iudaică. Iudeii cunoșteau principiile cu care guvernau autoritățile romane. Avuseseră lumină în profețiile care mărturiseau despre Hristos, precum și în învățăturile și minunile Sale. Judecătorii iudei au avut dovezi incontestabile despre divinitatea Aceluia pe care ei L-au condamnat la moarte. Și vor fi judecați după lumina pe care au avut-o. HLL 737.1
Citește Ioan 20:19-31. Ce mare greșeală a făcut Toma?
In decursul acestor zile, el a zis de mai multe ori: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. El nu voia să vadă prin ochii fraților săi sau să exercite credința care se întemeia pe mărturia lor. El Îl iubea cu ardoare pe Domnul său, dar îngăduise geloziei și necredinței să pună stăpânire pe mintea și inima lui. HLL 807.1
Isus a primit recunoașterea lui, dar cu duioșie a mustrat necredința lui: “Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”. Credința lui Toma ar fi fost mult mai plăcută Domnului, dacă el ar fi fost gata să creadă bazându-se pe mărturisirea fraților lui. Dacă în zilele noastre lumea ar urma pilda lui Toma, nimănui credința aceasta nu i-ar fi spre mântuire, deoarece toți cei care Îl primesc pe Hristos trebuie să facă lucrul acesta pe temeiul mărturisirii altora. HLL 807.4
Mulți dintre cei îndoielnici se scuză, zicând că, dacă ar avea dovada pe care Toma o avea de la prietenii lui, ar crede. Nu-și dau seama că au nu numai dovada aceea, ci mult mai mult. Mulți dintre aceia care, la fel ca Toma, așteaptă să dea la o parte orice pricină de îndoială nu vor ajunge niciodată la așa ceva. Încetul cu încetul, ei se întăresc în necredința lor. Aceia care caută să privească partea întunecată, să cârtească și să se plângă nu știu ce fac. Ei seamănă sămânța îndoielii și vor avea de adunat roadele îndoielii. În vremuri când credința și neîncrederea vor fi indispensabile, mulți vor vedea că sunt lipsiți de puterea de a nădăjdui și a crede. HLL 807.5
În felul în care l-a tratat pe Toma, Isus le-a dat urmașilor Lui o învățătură. Exemplul Lui ne arată cum trebuie să-i tratăm pe aceia a căror credință este slabă și care scot mereu în evidență îndoielile lor. Isus nu l-a copleșit pe Toma cu mustrări, nici nu S-a luat la ceartă cu el. El S-a descoperit celui îndoielnic. Toma fusese destul de nechibzuit când și-a impus condițiile pentru a crede, dar Isus, în generoasa Lui iubire și considerație, a sfărâmat toate barierele. Rareori poate necredința să fie biruită prin discuții contradictorii. Ea îmbracă mai degrabă forma unei autoapărări, găsind totdeauna sprijin și noi scuze. Dar faceți ca Isus, în iubirea și îndurarea Lui, să fie descoperit ca Mântuitor răstignit și din multe guri, în vremuri potrivnice, se va auzi recunoașterea dată de Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu”. HLL 808.1
Ce lucruri de care dispunem noi astăzi, dar pe care cei din vremea lui Isus nu le-au avut, ne ajută să credem? Vezi, de exemplu, Matei 24:2; 24:14; 24:6-8.
Acest bărbat al credinței a privit scara viziunii lui Iacov, reprezentându-L pe Hristos, care a legat pământul cu cerul și pe omul mărginit cu Dumnezeu Cel nemărginit. Credința lui era întărită atunci când își amintea cum patriarhii și profeții s-au sprijinit pe Acela care era susținătorul și mângâierea sa și pentru care el își dădea viața. Din partea acestor bărbați sfinți, care în decursul secolelor au dat mărturie despre credința lor, el primea asigurarea că Dumnezeu este credincios. Pe acei apostoli, care, pentru a predica Evanghelia lui Hristos, au pornit să întâmpine bigotismul și superstiția păgână, prigoana și ocara, care n-au socotit viața lor ca fiind scumpă spre a putea ține sus lumina crucii în mijlocul păienjenișului întunecos al necredinței — pe aceștia îi auzea el mărturisindu-L pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. De pe scaunul de tortură, de pe rug, din închisoare, din vizuinile și peșterile pământului, el auzea strigătele de triumf ale martirilor. El auzea mărturia sufletelor statornice, care, deși părăsite, lovite și chinuite, totuși transmiteau solia neînfricată și solemnă despre credință, spunând: “Știu în cine am crezut”. Aceștia, dându-și viața pentru credință, declară înaintea lumii că Acela în care s-au încrezut este în stare să-i mântuiască pe deplin. FA 512.1
Răscumpărat prin sacrificiul lui Hristos, spălat de păcat prin sângele Său și îmbrăcat în neprihănirea Sa, Pavel are în sine mărturia faptului că sufletul lui este prețios înaintea Mântuitorului. Viața sa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și el este convins că Acela care a învins moartea este în stare să păzească ceea ce I s-a încredințat. Mintea lui se prinde cu putere de făgăduința Mântuitorului: “Eu îl voi învia în ziua de apoi”. (Ioan 6, 40.) Gândurile și nădejdile lui sunt concentrate asupra celei de a doua veniri a Domnului său. Și atunci când sabia călăului coboară și umbrele morții se adună asupra martirului, ultimul său gând care îi străfulgeră mintea, gând care va fi și cel dintâi în marea dimineață a redeșteptării, a fost de a-L întâmpina pe Dătătorul Vieții, care îi va ura bun venit în bucuria celor binecuvântați. FA 512.2
Multe secole au trecut de când bătrânul Pavel și-a vărsat sângele ca martor pentru Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos. Nici o mână credincioasă nu a însemnat pentru generațiile viitoare ultimele scene din viața acestui bărbat sfânt; însă Inspirația a păstrat pentru noi mărturia ultimelor sale clipe din viață. Asemenea sunetului de trâmbiță, glasul său a răsunat de atunci prin toate veacurile, stimulând prin curajul lui pe mii de martori ai lui Hristos și trezind în mii de inimi copleșite de întristare ecoul bucuriei lui triumfătoare. “Eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură și clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ‘ziua aceea’ Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. (2 Timotei 4, 6-8.) FA 513.1
Deși oamenii se omoară între ei cu milioanele pentru a se elibera de jugul unei alte națiuni, Moise a eliberat vechiul Israel fără nicio victimă. Ar trebui să știm acum că credința îndepărtează munții, în timp ce îndoiala ruinează națiunile. Nu ar trebui să mai fim nebuni și înceți cu inima să credem tot ce au scris profeții (Luca. 24:25) „Crede” a fost motto-ul lui Isus și ar trebui să fie și al nostru. Niciun îndoielnic nu va intra vreodată în Împărăția Sa.
Începând de la Moise, adevăratul Alfa al istoriei biblice, Hristos le prezenta din toate Scripturile lucrurile cu privire la Sine Însuși. Dacă mai întâi li S-ar fi descoperit, inima lor ar fi fost satisfăcută. În plinătatea bucuriei lor, nu ar mai fi înfometat după nimic. Dar era nevoie ca ei să înțeleagă mărturia adusă în favoarea Lui de către simbolurile și profețiile din Vechiul Testament. Pe acestea trebuia să se întemeieze credința lor. Hristos n-a săvârșit nici o minune pentru a-i convinge, ci primul lucru a fost să le tălmăcească Scripturile. Ei priviseră la moartea Lui ca la nimicirea tuturor nădejdilor lor. Acum, El le arăta din profeți că aceasta era dovada cea mai puternică a credinței lor. HLL 796.4
Învățându-i pe acești ucenici, Isus arătă însemnătatea Vechiului Testament ca mărturie în favoarea misiunii Lui. Mulți pretinși creștini leapădă Vechiul Testament, zicând că nu mai este de nici un folos. Dar Hristos nu ne învață așa. Atât de mult l-a prețuit, că odată a spus: “Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.” (Luca 16, 31.) HLL 799.1
Glasul lui Hristos este cel care vorbește prin patriarhi și profeți, din zilele lui Adam și până la scenele de încheiere ale timpului. Mântuitorul este descoperit în Vechiul Testament tot așa de clar ca în Noul. Ceea ce viața lui Hristos și învățăturile Noului Testament scot în evidență cu claritate și frumusețe este tocmai lumina din trecutul profetic. Minunile lui Hristos sunt o dovadă a dumnezeirii Lui; dar o și mai puternică dovadă că El este Răscumpărătorul lumii se găsește asemănând profețiile Vechiului Testament cu istoria Noului Testament. HLL 799.2