Semne care arată calea
Studiul 1, Trimestrul 4, 28 Septembrie – 4 Octombrie 2024
Share this Lesson
Sabat după amiază, 28 Septembrie
Text de memorat:
„Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” Ioan 20:30, 31
„În încheierea Evangheliei sale, Sfântul Ioan rostește cuvinte de o importanță profundă: „Și multe semne a făcut Iisus în prezența tuturor, care nu sunt scrise în cartea aceasta; dar acestea sunt scrise, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și ca, crezând, să aveți viață prin numele Lui”. [Ioan 20:30, 31.] Această afirmație arată marea importanță a înțelegerii întrebării: „Ce este credința în Fiul lui Dumnezeu?” 16LtMs, Lt 148, 1901, par. 6
„Care este natura credinței în Hristos despre care Evanghelia face atât de mult caz, care este declarată a fi esențială pentru mântuirea sufletului? Întreaga știință a mântuirii este cuprinsă în acceptarea lui Hristos ca Mântuitor personal, care iartă păcatele. El a murit pentru ființele umane păcătoase și greșite... 16LtMs, Lt 148, 1901, par. 7
„Tuturor celor ce L-au primit, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în Numele Lui, care s-au născut nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu. Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi (și am văzut slava Lui, slava ca a singurului născut din Tatăl), plin de har și de adevăr'. [Ioan 1:12-14.] Acesta este singurul leac mintal adevărat, singurul lucru care poate salva sufletul pieritor. Ființele umane, cu toate defectele lor, cu toată încăpățânarea lor voluntară, pot veni la Hristos cu umilință, căință și pocăință sinceră, și pot primi iertare. Hristos le va lua păcatele și le va atribui neprihănirea Sa. Duhul Sfânt ia lucrurile lui Hristos și le prezintă rugătorului sincer, iar mântuirea sufletului este asigurată."16LtMs, Lt 148, 1901, par. 8
Duminică, 29 Septembrie
Nunta din Cana
Citește Ioan 2:1-11. Ce semn din Cana i-a convins pe ucenici să creadă în Domnul Isus?
Isus nu și-a început lucrarea săvârșind vreo faptă deosebită în fața Sinedriului din Ierusalim. La o întâlnire familială dintr-un mic sat galilean, puterea Lui s-a manifestat pentru a contribui la bucuria unei sărbători de nuntă. În felul acesta, și-a arătat iubirea față de oameni și dorința de a lucra pentru fericirea lor. În pustia ispitei, El băuse un pahar de durere. După aceea, a venit să le dea oamenilor un pahar de fericire, ca, prin binecuvântarea Lui, să sfințească relațiile din viața oamenilor. HLL 144.1
Când oaspeții s-au adunat, părea că mulți sunt preocupați de lucruri foarte importante. O emoție ascunsă stăpânea adunarea. Grupuri mici discutau în șoaptă, dar cu interes vădit și priviri întrebătoare se îndreptau spre Fiul Mariei. Când a auzit cuvintele ucenicilor cu privire la Isus, Maria s-a bucurat la gândul că speranțele pe care le nutrise ea atâta vreme nu erau zadarnice. Totuși ar fi trebuit ca ea să fie mai mult decât om ca să nu se fi amestecat în această bucurie sfântă și o urmă de mândrie și afecțiune de mamă. Când a văzut privirile îndreptate spre Isus, ar fi dorit ca El să le dea o dovadă celor adunați acolo că era într-adevăr Cel onorat de Dumnezeu. Ea spera că se va ivi prilejul ca El să facă o minune în fața lor. HLL 145.4
La intrare, se aflau șase vase mari de piatră și Isus le-a spus slujitorilor să le umple cu apă. Așa s-a făcut. Apoi, pentru că aveau nevoie imediat de vin, Isus a zis: “Scoateți acum și aduceți nunului”. În locul apei, cu care fuseseră umplute vasele, a început atunci să curgă vin. Nici nunul, nici oaspeții nu aflaseră că se sfârșise vinul. Când a gustat din băutura adusă de slujitori, nunul a constatat că era mult mai bună decât cea pe care o avuseseră mai înainte și că se deosebea foarte mult de aceea servită la începutul mesei. Îndreptându-se spre mire, i-a spus: “Orice om pune la masă întâi vinul ce bun și, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puțin bun, dar tu ai ținut vinul cel bun până acum”. HLL 148.2
Când au observat calitatea vinului, oaspeții au început să vorbească despre el și să pună întrebări, așa că slujitorii au început să povestească minunea. Ei au fost câtva timp așa de mult mirați de lucrul acesta, încât nici nu s-au gândit la Acela care făcuse minunea. Când L-au căutat în cele din urmă, au descoperit că Se retrăsese atât de liniștit, încât nici ucenicii Lui nu observaseră aceasta. HLL 149.5
Atenția oaspeților s-a îndreptat atunci către ucenici. Pentru prima dată, ei au avut ocazia să dea mărturie despre credința lor în Isus. Ei au povestit ce au văzut și au auzit la Iordan și în inima multora s-a aprins nădejdea că Dumnezeu a ridicat un Mântuitor pentru poporul Său. Vestea despre această minune s-a răspândit peste tot prin partea locului și a mers până la Ierusalim. Cu un interes nou, preoții și bătrânii au cercetat profețiile care arătau spre venirea lui Hristos. Oamenii doreau să știe care este misiunea acestui nou învățător, care se ivise între ei în chip așa de puțin pretențios. HLL 150.1
Luni, 30 septembrie
Al doilea semn în Galileea
Citește Ioan 4:46-54. De ce face evanghelistul legătura cu minunea de la nuntă?
Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin toată Galilea, dând speranță celor suferinzi și nenorociți. În Capernaum, veștile au ajuns la un nobil iudeu, care era ofițer în slujba împăratului. Un fiu al acestui slujbaș era bolnav de o boală care părea să nu aibă leac. Medicii îl sortiseră morții, dar, atunci când a auzit de Isus, tatăl s-a hotărât să-I ceară ajutor. Copilașul era foarte slăbit și se temeau că nu va trăi până la întoarcerea lui; dar nobilul a socotit că trebuie să prezinte personal cazul. Spera că rugămințile unui părinte aveau să trezească mila Marelui Medic. HLL 196.3
Ajungând la Cana, a găsit o mulțime de oameni în jurul lui Isus. Cu inima nerăbdătoare, și-a făcut loc până lângă Mântuitorul. Credința lui a început să tremure când a văzut numai un om îmbrăcat simplu, plin de praf și obosit de călătorie. S-a îndoit că această Persoană ar putea face ceea ce el venise să-I ceară; cu toate acestea, a cerut să stea de vorbă cu Isus, I-a povestit pentru ce a venit și L-a rugat pe Mântuitorul să vină cu el acasă. Dar întristarea lui era mai de mult cunoscută de Isus. Înainte ca acest slujbaș să plece de acasă, Mântuitorul văzuse durerea lui. HLL 197.1
El mai știa că tatăl își pusese în minte anumite condiții ca să creadă în Isus. Dacă cererea lui nu avea să fie împlinită, nu avea să-L primească drept Mesia. În timp ce slujbașul disperat aștepta răspunsul, Isus a zis: “Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți”. HLL 198.1
Ca un fulger, cuvintele Mântuitorului au făcut lumină în inima slujbașului împărătesc. El și-a dat seama că motivele pentru care Îl căuta pe Isus erau egoiste. Credința lui șovăitoare i-a apărut în adevăratul ei caracter. Plin de durere, și-a dat seama că îndoiala sa putea să coste viața fiului său. A simțit că era în fața Cuiva care putea să citească gândurile și căruia totul Îi era cu putință. În disperarea sa, a strigat: “Doamne, vino până nu moare micuțul meu!” Credința lui s-a prins de Hristos ca și Iacov când, în lupta cu îngerul, a strigat: “Nu te las până când nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32, 26.) HLL 198.4
La fel ca Iacov, a biruit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se prinde de El, cerând cu stăruință ajutor în nevoia lui. “Du-te, i-a zis El, fiul tău trăiește.” Slujbașul împărătesc a plecat de la Mântuitorul cu o pace și o bucurie pe care nu le cunoscuse niciodată mai înainte. Nu numai că avea încredere că fiul lui se va face bine, dar, cu o credință puternică, s-a încrezut în Hristos ca Răscumpărător. HLL 198.5
Marți, 1 octombrie
Minunea de la scăldătoarea Betesda
Citește Ioan 5:1-9. Întrucât era evident că toți cei din jurul scăldătorii voiau să se facă bine, de ce l-a întrebat Isus pe paralitic dacă voia să fie vindecat (Ioan 5:6)?
„ Isus era din nou la Ierusalim. Mergând singur și părând adâncit în meditație și rugăciune, a ajuns la scăldătoare. I-a văzut pe suferinzii aceia nenorociți așteptând ceea ce credeau că este singura lor nădejde de vindecare. El dorea să folosească puterea Sa vindecătoare, ca să-i facă bine pe toți bolnavii. Dar era o zi de Sabat. Mulțimile se duceau la templu să se roage și El știa că un asemenea act de vindecare ar fi stârnit atât de mult prejudecățile iudeilor, încât ar fi pus repede capăt lucrării Lui. HLL 201.3
Dar Mântuitorul a văzut un caz foarte nenorocit. Era acolo un bolnav neajutorat, paralizat de treizeci și opt de ani. Suferința lui era în mare măsură urmarea propriilor păcate și era socotită ca o judecată de la Dumnezeu. Singur și lipsit de prieteni, simțind că nu avea dreptul la îndurarea lui Dumnezeu, suferindul îndurase ani mulți de mizerie. Pe când se aștepta ca apele să fie tulburate, aceia care se milostiveau de nenorocirea lui îl duceau la pridvoare. Dar, în clipa favorabilă, n-avea pe nimeni să-l ajute. Văzuse el că apa se mișcă, dar nu fusese niciodată în stare să treacă dincolo de marginea scăldătorii. Alții, mai puternici decât el, săreau în apă înaintea lui. El nu putea să lupte ca să biruie gloata egoistă și gata de ceartă. Eforturile lui stăruitoare în direcția aceasta, grija și continua dezamăgire făcuseră să-i piară și restul de puteri. HLL 202.1
Bolnavul zăcea pe rogojina lui și tot ridica ochii să vadă scăldătoarea, când un chip blând și milostiv S-a aplecat asupra lui și cuvintele: “Vrei să te faci sănătos?” i-au atras atenția. Nădejdea îi reînvie în inimă. Simțea că va fi ajutat cumva. Dar valul de curaj a scăzut îndată. Și-a adus aminte de câte ori încercase să ajungă până la apă și acum avea puțină nădejde să mai trăiască până când să se tulbure apa din nou. El și-a întors obosit privirea, zicând: “Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa și, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea”. HLL 202.2
Isus nu i-a cerut acestui bolnav să creadă în El; i-a zis doar: “Scoală-te, ridică-ți patul și umblă”. Credința omului se prinse de cuvânt. Fiecare mușchi și fiecare nerv vibrau de viață nouă și o putere vindecătoare se cobora în picioarele lui paralizate. Fără să mai întrebe, și-a supus voința să asculte porunca lui Isus și toți mușchii au răspuns voinței lui. Sărind în picioare, se simțea ca un om în toate puterile. HLL 202.3
Isus nu-l asigurase cu privire la ajutorul divin. Omul putea să se îndoiască și să piardă unica lui ocazie de vindecare. Dar a crezut cuvântul lui Hristos și, acționând în virtutea lui, a primit putere. HLL 203
Miercuri, 2 octombrie
Inimi împietrite
Citește Ioan 5:10-16. Ce înveți din incredibila împietrire a inimii conducătorilor religioși și din minunea pe care Isus a înfăptuit-o?
„ Paraliticul vindecat s-a plecat să-și ia patul — o rogojină și o pătură — și, cu un sentiment de ușurare, s-a ridicat iarăși și s-a uitat împrejur, ca să-L vadă pe Eliberatorul său; dar Isus Se pierduse în mulțime. Omul se temea că nu-L va recunoaște când Îl va vedea din nou. Pe când mergea grăbit pe drum, cu pasul hotărât și ușor, lăudând pe Dumnezeu și bucurându-se de sănătatea câștigată, a întâlnit câțiva farisei și le-a povestit îndată despre vindecarea sa. A fost surprins de răceala cu care îi ascultau povestea. HLL 203.3
Iudeii denaturaseră legea atât de mult, încât făcuseră din ea un jug de robie. Pretențiile lor fără sens deveniseră proverbiale printre celelalte neamuri. Îndeosebi Sabatul era îngrădit cu tot soiul de restricții fără rost. El nu era pentru ei o plăcere, sfânt pentru Domnul și onorat. Cărturarii și fariseii făcuseră din ținerea legii o povară greu de suportat. Unui iudeu nu-i era îngăduit să aprindă focul în zi de Sabat, nici măcar o lumânare. Din cauza aceasta, ei erau dependenți de persoane luate dintre neamuri pentru multe servicii pe care rânduielile nu le îngăduiau să le facă personal. Ei nu se mai gândeau că, dacă lucrurile acestea constituiau un păcat, aceia care foloseau pe alții pentru a le săvârși erau tot așa de vinovați ca și când le-ar fi făcut personal. Ei socoteau că mântuirea e numai pentru iudei și că starea tuturor celorlalți, fiind oricum fără speranță, nu putea deveni mai rea. Dar Dumnezeu n-a dat porunci care să nu poată fi ținute de toți. Legile Sale nu aprobă restricții necugetate sau egoiste. HLL 204.1
Omul vindecat a fost extrem de bucuros când L-a întâlnit pe Eliberatorul său. Necunoscând vrăjmășia manifestată față de Isus, el le-a spus fariseilor care îl chestionaseră că Acesta era cel care înfăptuise vindecarea. “Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Isus și căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.” HLL 204.3
Citește Ioan 9:1-16; Marcu 3:22,23; Matei 12:9-14. Ce ne învață aceste relatări despre cât de împietriți spiritual pot deveni oamenii, indiferent de dovezi?
„ Fariseii nu puteau fi decât uimiți de vindecare. Totuși, erau plini de ură mai mult ca oricând, deoarece minunea fusese săvârșită în zi de Sabat. HLL 471.5
Apoi l-au adus în fața unui sfat al fariseilor. Din nou omul a fost întrebat cum își recăpătase vederea. “El le-a zis: ‘Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat și văd’.” Atunci, unii dintre farisei au început să zică: “Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ține Sabatul”. Fariseii sperau să demonstreze că Isus este păcătos și deci nu este El Mesia. Ei nu știau că tocmai Cel care făcuse Sabatul și cunoștea toate îndatoririle față de ziua sfântă era Acela care îl vindecase pe orb. Ei se arătau foarte zeloși pentru păzirea Sabatului, dar plănuiau uciderea tocmai în ziua aceea. Mulți erau adânc mișcați auzind despre această minune și erau convinși că Acela care deschisese ochii orbului era mai mult decât un om obișnuit. Ca răspuns la acuzația că Isus era un păcătos, pentru că nu ținea ziua Sabatului, ei spuseseră: “Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?” HLL 472.2
Joi, 3 octombrie
Ce susține Isus
Citește Ioan 5:16-18. De ce a fost Isus persecutat pentru ceea ce a făcut în Sabat?
„ Dar planurile pe care acești rabini căutau așa de zelos să le pună în aplicare porniseră din alt sfat decât cel al Sinedriului. După insuccesul de a-L birui pe Hristos în pustie, Satana și-a combinat forțele pentru a I se împotrivi în lucrare și, dacă ar fi fost cu putință, să o zădărnicească. Ceea ce nu izbutise prin eforturi directe și personale, se hotărâse să facă prin vicleșug. Îndată ce s-a retras din lupta dusă în pustie, el a mers în sfatul îngerilor căzuți și a făcut planuri amănunțite de a orbi și mai departe mintea poporului iudeu, ca oamenii să nu-L recunoască pe Răscumpărătorul lor. El plănuise să lucreze prin agenții săi omenești din lumea religioasă, umplându-i cu ura lui împotriva Apărătorului adevărului. El avea să-i determine să-L lepede pe Hristos și să-I facă viața cât mai amară cu putință, nădăjduind să-L descurajeze în lucrarea Lui. Astfel, conducătorii lui Israel s-au făcut unelte ale lui Satana, luptând împotriva Mântuitorului. HLL 205.2
Isus venise să “vestească o lege mare și minunată”. El nu urmărea să-i scadă demnitatea, ci să i-o mărească. Scriptura zice: “El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va așeza dreptatea pe pământ.” (Isaia 42, 21.4.) El venise pentru a elibera Sabatul de cerințele care-l împovărau, care făcuseră din el un blestem, în loc de binecuvântare. HLL 206.1
Din motivul acesta a ales El ca în Sabat să facă lucrarea de vindecare la Betesda. El ar fi putut să-l vindece pe bolnav în oricare din zilele săptămânii sau ar fi putut să-l vindece fără să-i spună să-și ducă patul. Dar aceasta nu i-ar fi dat ocazia pe care o dorea. Fiecare faptă a lui Hristos pe pământ avea la bază un scop înțelept. Tot ce făcea era important în sine, precum și prin învățătura pe care o dădea. Dintre nenorociții de la scăldătoare, El a ales cazul cel mai grav ca să exercite asupra lui puterea Sa vindecătoare și i-a poruncit omului să-și ducă patul prin oraș, ca să vestească lucrarea mare săvârșită asupra lui. Lucrarea aceasta a stârnit discuții cu privire la ce anume era îngăduit să se facă în Sabat și a dat ocazie ca El să denunțe restricțiile impuse de iudei cu privire la Ziua Domnului și să declare fără valoare tradițiile lor. HLL 206.2
Citiți Ioan 5:19-47. Ce spunea Isus pentru a-i ajuta pe conducători să-L vadă așa cum este El cu adevărat, o afirmație atestată atât de puternic de miracolul pe care tocmai îl făcuse?
Isus afirma că are drepturi egale cu Dumnezeu, făcând o lucrare la fel de sfântă și de același caracter cu a Tatălui din cer. Dar fariseii s-au aprins și mai mult. După vederile lor, El nu călcase numai legea, dar, zicând că Dumnezeu este Tatăl Său, Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu. (Ioan 5, 18.) HLL 207.3
Toți iudeii Îl numeau pe Dumnezeu Tatăl lor, de aceea n-ar fi trebuit să se înfurie așa de rău când Hristos a spus că și El era în aceeași legătură cu Dumnezeu. Dar ei L-au acuzat de hulă, zicând că El pretinde lucrul acesta în înțelesul cel mai înalt. HLL 207.4
Isus a respins acuzația de hulă. Autoritatea Mea, a spus El, pentru a face lucrările de care Mă acuzați, provine din faptul că sunt Fiul lui Dumnezeu, una cu El în natură, în voință și în scop. În toate lucrările Sale de creație și călăuzire, Eu conlucrez cu Dumnezeu. “Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând.” Preoții și rabinii găseau o vină Fiului lui Dumnezeu tocmai pentru că făcea lucrarea pentru împlinirea căreia fusese trimis în lume. Prin păcatele lor, ei se despărțiseră de Dumnezeu și, în îngâmfarea lor, lucrau independent de El. Se simțeau în stare să facă totul singuri și nu-și dădeau seama că au nevoie de o înțelepciune mai înaltă, care să-i îndrume la lucru. Dar Fiul lui Dumnezeu era supus voinței Tatălui și dependent de puterea Lui. Așa de mult Se golise Isus de Sine, încât nu făcea planuri pentru Sine. Accepta planurile pe care Dumnezeu Tatăl le făcea pentru El și I le dezvăluia în fiecare zi. Tot așa ar trebui să fim și noi dependenți de Dumnezeu, astfel încât viața noastră să fie o împlinire a voinței Sale. HLL 208.2
Vineri, 4 octombrie
Studiu suplimentar
„ Conducătorii iudei studiaseră învățăturile profeților cu privire la împărăția lui Mesia, dar nu făcuseră lucrul acesta cu dorința sinceră de a cunoaște adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să le susțină speranțele ambițioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar așteptărilor lor, n-au vrut să-L primească; și, pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un înșelător. O dată ce și-au așezat piciorul pe această cărare, i-a fost ușor lui Satana să-i întărească în împotrivirea lor față de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul dumnezeiesc în minciună și, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâți să se împotrivească luminii. HLL 212.2