Încredere numai în Hristos
Studiul 6, Trimestrul 1, 31 Ianuarie–6 Februarie 2026
Share this Lesson
Sabat după-amiază 31 Ianuarie
Memory Text:
Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; 11 ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. — Filipeni 3:10, 11
Pomul cel bun face roade bune. Dacă rodul este fără gust și fără valoare, pomul este rău. Tot așa și rodul adus în viață mărturisește despre starea inimii și despre desăvârșirea caracterului. Faptele bune nu pot plăti mântuirea, dar ele sunt o dovadă pentru credința care lucrează prin iubire și curăță sufletul. Și cu toate că răsplata nu este acordată pentru meritele noastre, totuși va fi în raport cu lucrarea săvârșită prin harul lui Hristos. HLL 314.2
„Subiectul trebuie făcut clar și limpede: nu este posibil să se obțină ceva în poziția noastră înaintea lui Dumnezeu sau în darul lui Dumnezeu către noi prin merit omenesc. Dacă credința și faptele ar cumpăra darul mântuirii pentru cineva, atunci Creatorul ar fi dator creaturii. Aici se deschide o ușă pentru ca falsul să fie acceptat ca adevăr. Dacă vreun om poate merita mântuirea prin orice ar face, atunci se află în aceeași situație ca și catolicul care face penitență pentru păcatele sale. Mântuirea ar fi atunci parțial o datorie ce poate fi câștigată ca plată. Dacă omul nu poate, prin niciuna dintre faptele sale bune, să merite mântuirea, atunci aceasta trebuie să fie în întregime prin har, primită de om ca păcătos, pentru că Îl primește și crede în Isus. Este în întregime un dar gratuit. Îndreptățirea prin credință este pusă dincolo de orice controversă. Și toată această controversă se încheie de îndată ce se stabilește faptul că meritele omului căzut, prin faptele sale bune, nu pot niciodată să-i procure viața veșnică pentru el.” — Manuscrisul 36, 1890, 2, 3. („Pericolul ideilor false despre îndreptățirea prin credință”, fără dată.) 3MR 420.3
Duminică, 1 Februarie
Bucuria în Domnul
Ce tonuri pozitive și negative folosește Pavel în Filipeni 3:1-3 și cum se leagă între ele? Cum îi descrie el pe credincioși?
În timp ce viața creștinului va fi caracterizată prin umilință, ea nu trebuie să fie marcată de amărăciune și dispreț de sine. Este privilegiul tuturor să trăiască astfel, încât Dumnezeu să-i aprobe și să-i binecuvânteze. Nu este voia Tatălui nostru ceresc ca să fim totdeauna sub condamnare și întunecime. Nu este nici o dovadă de adevărată umilință în a merge cu capul plecat, dar cu inima plină de gânduri egoiste. Putem merge la Isus și să fim curățiți, pentru a sta înaintea Legii fără rușine sau remușcări. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”. (Romani 8, 1.) TV 477.2
Prin Isus, fiii căzuți ai lui Adam devin „fii ai lui Dumnezeu”. „Căci Cel ce sfințește și cei ce sunt sfințiți, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este rușine să-i numească «frați»”. (Evrei 2, 11.) Viața creștinului trebuie să fie o viață de credință, de biruință și de bucurie în Domnul. „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruie lumea; și ceea ce câștigă biruința asupra lumii, este credința noastră”. (1 Ioan 5, 4.) Adevărat vorbea și Neemia, slujitorul Domnului: „Bucuria în Domnul este tăria voastră”. (Neemia 8, 10.) Iar Pavel spune: „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Și iarăși zic, bucurați-vă”. „Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi”. (Filipeni 4, 4; 1 Tesaloniceni 5, 16-18.) TV 477.3
Acestea sunt roadele pocăinței și ale sfințirii biblice; și din cauză că marile principii ale neprihănirii stabilite în Legea lui Dumnezeu sunt privite cu o atât de mare nepăsare de lumea creștină, aceste roade se văd atât de rar. Pentru motivul acesta se dă pe față atât de puțin din acea lucrare profundă și dăinuitoare a Duhului lui Dumnezeu, care a caracterizat redeșteptările din anii de mai înainte. TV 478.1
Privind, suntem schimbați. Și atunci când preceptele sfinte, în care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor desăvârșirea și sfințenia caracterului Său, sunt neglijate, iar mințile oamenilor sunt îndreptate către învățături și teorii omenești, ne mirăm că a urmat o decădere a evlaviei vii în biserică. Așa zice Domnul: „M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate, care nu țin apă”. (Ieremia 2, 13.) TV 478.2
„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi.... Ci își găsește plăcerea în Legea Domnului, și zi și noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui, și ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe duce la bun sfârșit”. (Psalmii 1, 1-3.) Numai atunci când Legea lui Dumnezeu este restabilită în poziția ei de drept se va produce o reînviorare a credinței și a evlaviei de la început, în mijlocul poporului care se pretinde a fi al Său. „Așa vorbește Domnul: «Stați în drumuri, uitați-vă, și întrebați care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre!»”. (Ieremia 6, 16.) TV 478.3
Luni 2 Februarie
„Vechea viață” a lui Pavel
În Filipeni 3:4-6, Pavel menționează multe lucruri din viața lui de care fusese cândva mândru. Care sunt acestea? Cum ai descrie lucrurile „bune” din viața ta (trecută și prezentă)?
Proeminent printre conducătorii iudei și cel care a fost pe deplin trezit, ca urmare a succesului ce însoțea vestirea Evangheliei, a fost Saul din Tars. Cetățean roman prin naștere, Saul era totuși iudeu, ca obârșie; el fusese educat la Ierusalim de cel mai înțelept dintre rabini. „Din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin”, Saul era „Evreu din Evrei; în ce privește Legea, Fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană”. (Filipeni 3, 5.6.) El era socotit de rabini ca un tânăr foarte promițător, și mari speranțe se puneau în el, ca un destoinic și zelos apărător al vechii credințe. Numirea lui ca membru al Sinedriului l-a așezat într-o poziție ce-i conferea putere. FA 112.1
Saul avusese o parte importantă în judecarea și osândirea lui Ștefan, iar izbitoarele dovezi ale prezenței lui Dumnezeu lângă martir l-au făcut pe Saul să se îndoiască de dreptatea cauzei pe care o susținuse împotriva urmașilor lui Isus. Mintea îi era profund frământată. În nedumerirea sa, el a cerut sfat de la aceia în a căror înțelepciune și judecată avea deplină încredere. Argumentele preoților și ale mai marilor l-au convins, în cele din urmă, că Ștefan era un hulitor de Dumnezeu și că Hristos, pe care ucenicul martir Îl predicase, era un înșelător, iar că aceia care se găseau în slujbele sfinte trebuia să aibă dreptate. FA 112.2
Nu fără lupte sufletești grele a ajuns Saul la această concluzie. Dar, în cele din urmă, educația și prejudecățile sale, respectul pe care-l avea față de foștii lui învățători, cum și mândria și dorința de popularitate l-au determinat să se răzvrătească împotriva glasului conștiinței și a harului lui Dumnezeu. Și, hotărând în mod categoric că preoții și cărturarii aveau dreptate, Saul a devenit foarte crunt în împotrivirea sa față de învățăturile răspândite de ucenicii lui Isus. Activitatea lui de a face ca bărbați și femei sfinte să fie târâți înaintea tribunalelor, unde unii erau osândiți la închisoare, iar alții chiar la moarte numai din cauza credinței lor în Isus, a adus tristețe și întuneric asupra bisericii de-abia organizate, ceea ce a făcut ca mulți să caute scăparea fugind. FA 113.1
Cei care fugiseră din Ierusalim din pricina prigoanei „mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul”. (Faptele Apostolilor 8, 4.) Printre cetățile în care aceștia au mers era și Damasc, unde noua credință a câștigat mulți adepți. FA 113.2
Preoții și mai marii speraseră că, prin eforturi stăruitoare și aspră prigoană, erezia putea fi înăbușită. Acum ei și-au dat seama că și în alte locuri trebuia să ia aceleași măsuri hotărâte pe care le luaseră în Ierusalim împotriva noii învățături. Pentru lucrarea deosebită pe care ei doreau să o facă în Damasc, Saul și-a oferit serviciile. Suflând „amenințarea și uciderea împotriva ucenicilor Domnului”, Saul „s-a dus la marele preot și i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinței, atât bărbați, cât și femei, să-i aducă legați la Ierusalim”. Astfel, „cu putere și învoire de la preoții cei mai de seamă” (Faptele Apostolilor 26, 12), Saul din Tars, în tăria și puterea omenească și arzând de un zel nesfânt, a pornit în acea memorabilă călătorie ale cărei întâmplări neobișnuite aveau să schimbe tot cursul vieții lui. FA 113.3
În ultima zi a călătoriei, „pe la amiază”, în timp ce călătorii obosiți se apropiau de Damasc, deodată li s-au înfățișat înaintea ochilor întinse ogoare fertile, grădini frumoase și livezi roditoare, udate de ape răcoroase ce veneau din munții înconjurători. După o călătorie lungă prin pustiuri singuratice, asemenea scene erau cu adevărat înviorătoare. În timp ce Saul împreună cu însoțitorii lui priveau cu admirație asupra câmpiei roditoare și a frumoasei cetăți din vale, „deodată”, așa cum avea să declare el mai târziu, a strălucit „împrejurul meu și împrejurul tovarășilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui” (Faptele Apostolilor 26, 13), prea glorioasă spre a putea fi suportată de ochii muritori. Orbit și zăpăcit, Saul a căzut în genunchi la pământ. FA 114.1
În timp ce lumina continua să strălucească în jurul lor, Saul a auzit „un glas, care-i zicea în limba evreiască:” (Faptele Apostolilor 26, 14) „«Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?» «Cine ești Tu Doamne?» a răspuns el. Și Domnul a zis: «Eu sunt Isus, pe care-L prigonești. Ți-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un țepuș»”. FA 114.2
Marți 3 Februarie
Lucrurile care contează
Ioan 9 povestește despre un alt om care era orb și apoi L-a văzut pe Domnul clar. Isus a spus că El a venit în lume pentru „ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să ajungă orbi” (Ioan 9:39). Cum s-ar putea aplica acest principiu în viața ta?
„Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să ajungă orbi”. Hristos venise pentru a deschide ochii orbilor, pentru a da lumină celor ce stăteau în întuneric. El declarase că este Lumina lumii, și minunea săvârșită cu puțin înainte dădea dovadă despre misiunea Sa. Oamenii care L-au văzut pe Mântuitorul la întâia venire erau favorizați față de cei dinaintea lor, prin faptul că fuseseră martori la o mai mare manifestare a prezenței divine decât oricând până atunci. Cunoașterea lui Dumnezeu se descoperise mai limpede. Dar tocmai în această descoperire oamenii erau judecați. Caracterul lor era încercat și soarta lor hotărâtă. HLL 475.2
Manifestarea puterii divine, care îi redase orbului și vederea fizică, și pe cea spirituală, îi lăsase pe farisei într-un întuneric și mai adânc. Câțiva dintre ascultătorii Săi, simțind că vorbele lui Hristos îi vizau și pe ei, au întrebat: „Doar n-om fi și noi orbi?” Isus răspunse: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat”. Dacă Dumnezeu nu v-ar fi dat posibilitatea să vedeți adevărul, neștiința voastră nu ar fi atras nici o condamnare. „Dar acum ziceți: «Vedem».” Voi vă credeți în stare să vedeți și să lepădați singurele mijloace prin care ați putea primi vederea. Pentru toți cei care își dau seama de nevoia lor, Hristos a venit cu ajutor nemărginit. Dar fariseii nu voiau să-și mărturisească nici o nevoie; ei refuzau să vină la Hristos și de aceea erau lăsați în orbire, orbire pentru care ei singuri erau vinovați. Isus a zis: „Păcatul vostru rămâne”. HLL 475.3
„Fariseii erau orbi din punct de vedere spiritual și erau conducători ai orbilor. Orbirea fizică pe care Isus o vindecase la omul născut orb nu era la fel de periculoasă ca orbirea morală a celor care aveau dovadă peste dovadă cu privire la caracterul divin al Răscumpărătorului lumii și totuși își închideau ochii minții și refuzau să vadă, pentru că erau prea înălțați în ei înșiși ca să fie învățați de Hristos. Ei pretindeau că sunt învățați în Scripturi, că au vedere spirituală, și totuși făceau ca cele mai clare specificații despre Hristos să fie altceva decât ceea ce mărturiseau consemnările. „Ținutul lui Zabulon și ținutul lui Neftali, pe calea mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care ședea în întuneric a văzut o mare lumină, și celor ce ședeau în ținutul și umbra morții le-a răsărit lumina.” Lumina lumii strălucea în mijlocul întunericului moral, și întunericul nu a cuprins-o. Întunericul care orbea mințile fariseilor era mult mai deplorabil decât întunericul care orbea ochii omului născut orb.” — ST, 6 noiembrie 1893, par. 2
Miercuri 4 Februarie
Credința lui Hristos
A fi găsit „în El”, adică în Hristos, este o expresie interesantă. Ce crezi că vrea să spună Pavel în Efeseni 1:4; 2 Corinteni 5:21; Coloseni 2:9 și Galateni 2:20 prin această idee?
Isus îmi adresează mie făgăduințele și avertizările Sale. Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât a dat pe unicul Său Fiu, ca eu, crezând, să nu pier, ci să am viață veșnică. Experiențele arătate în Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să devină experiențele mele. Rugăciunea și făgăduința, învățătura și avertismentul sunt ale mele. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.” (Galateni 2, 20.) Atunci când credința primește și asimilează astfel principiile adevărului, ele devin o parte a ființei, o parte care pune în mișcare viața. Cuvântul lui Dumnezeu primit în suflet modelează gândurile și determină dezvoltarea caracterului. HLL 390.5
Privind necontenit la Isus cu ochii credinței, vom fi întăriți. Dumnezeu va da cele mai scumpe descoperiri credincioșilor Săi care flămânzesc și însetează. Ei vor simți că Hristos e un Mântuitor personal. Hrănindu-se din Cuvântul Lui, ei constată că este duh și viață. Cuvântul distruge natura firească, pământească, și dă o nouă viață în Isus Hristos. Duhul Sfânt vine în suflet ca un Mângâietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui Dumnezeu se reproduce la ucenici; ei devin o făptură nouă. Iubirea ia locul urii și inima este refăcută după modelul divin. Aceasta înseamnă a trăi „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă a mânca pâinea care se coboară din cer. HLL 391.1
Care sunt cele două lucruri pe care le compară Pavel în Filipeni 3:9 și de ce este important să ne amintim mereu acest contrast?
„Una este să citești și să predai Biblia și alta este ca, prin practică, principiile ei dătătoare de viață și sfințitoare să fie altoite în suflet.... «Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință» (Efeseni 2:8). Mintea trebuie educată să exercite credință, mai degrabă decât să cultive îndoiala, suspiciunea și gelozia. Suntem prea înclinați să privim obstacolele ca imposibilități. A avea credință în făgăduințele lui Dumnezeu, a merge înainte prin credință, înaintând fără a fi guvernați de împrejurări, este o lecție greu de învățat. Totuși, este o necesitate pozitivă ca fiecare copil al lui Dumnezeu să învețe această lecție. Harul lui Dumnezeu prin Hristos trebuie să fie mereu prețuit, căci este dat ca singura cale de apropiere de Dumnezeu....”
„Credința menționată în Cuvântul lui Dumnezeu cere o viață în care credința în Hristos să fie un principiu activ și viu. Este voia lui Dumnezeu ca credința în Hristos să fie desăvârșită prin fapte; El leagă mântuirea și viața veșnică a celor care cred de aceste fapte și, prin ele, face ca lumina adevărului să ajungă în toate țările și la toate popoarele. Acesta este rodul lucrării Duhului lui Dumnezeu.”
„Ne arătăm credința în Dumnezeu prin ascultarea de poruncile Sale. Credința este întotdeauna exprimată în cuvinte și fapte. Ea produce rezultate practice, pentru că este un element vital în viață. Viața modelată de credință dezvoltă o hotărâre de a înainta, de a merge înainte, urmând pe urmele lui Hristos.” În locurile cerești 109
Joi 5 Februarie
Un singur lucru - să-L cunosc pe Hristos
Care sunt ideile principale pe care le subliniază Pavel în Filipeni 3:10-16?
Chemarea lui Pavel îi solicita diferite feluri de servicii: să lucreze cu mâinile lui pentru a-și câștiga existența, să înființeze biserici, să scrie bisericilor deja fondate. Totuși, în mijlocul acestor lucrări variate, el declara: „Fac un singur lucru.” (Filipeni 3, 13.) În întreaga sa lucrare, avea înainte o singură țintă neclintită: să fie credincios Domnului Hristos, care i Se descoperise atunci când el Îi hulea Numele și folosea orice mijloc îi stătea în putere ca să-i facă și pe alții să-L hulească. Marele și singurul scop al vieții lui a fost de a-L sluji și a-L onora pe Acela al cărui Nume Îl disprețuise cândva. Unica lui dorință era de a câștiga suflete la Mântuitorul. Evreii și neamurile puteau să i se opună și să-l prigonească, dar nimic nu-l putea abate de la țelul lui. IM 310.3
Scriindu-le filipenilor, Pavel își descrie experiența de dinainte și de după convertire. „Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământești, eu și mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin, evreu din evrei; în ce privește legea, fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă legea, fără prihană.” Filipeni 3, 4-6. IM 311.1
Mărturia lui după convertire a fost: IM 311.2
„Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință.” Filipeni 3, 8.9. IM 311.3
Neprihănirea pe care înainte o credea atât de prețioasă acum nu mai avea nici o valoare în ochii lui. Dorința sufletului lui era: „Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți. Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” Filipeni 3, 10-14. IM 311.4
Vineri 6 Februarie
Alte gânduri
Convertirea lui Saul este o dovadă izbitoare despre puterea minunată a Duhului Sfânt de a-i convinge pe oameni de păcat. El crezuse în adevăr că Isus din Nazaret nesocotise Legea lui Dumnezeu și că învățase pe ucenicii Lui să o socotească fără valoare. Dar, după convertirea sa, Saul a recunoscut în Isus pe Acela care a venit în lume tocmai pentru apărarea Legii Tatălui Său. El era convins că Isus Se afla la temelia întregului sistem iudaic al jertfelor. El a văzut că la cruce tipul s-a întâlnit cu antitipul și că Isus împlinise profețiile Vechiului Testament cu privire la Răscumpărătorul lui Israel. FA 120.2
În raportul cu privire la convertirea lui Saul, ne sunt date principii importante pe care trebuie să le avem mereu în minte. Saul a fost adus direct în prezența lui Hristos. El era acela pe care Hristos dorea să-l folosească pentru o lucrare foarte însemnată, acela care avea să fie pentru El „un vas ales”; totuși, Domnul nu i-a spus dintr-o dată despre lucrarea ce-i fusese hotărâtă. El l-a oprit din umblarea lui și l-a convins de păcat; dar, când Saul a întrebat: „Doamne, ce vrei să fac?”, Mântuitorul a pus pe nedumeritul iudeu în legătură cu biserica Sa, pentru ca acolo să afle despre voința lui Dumnezeu față de el. FA 120.3
Lumina cea minunată, care a luminat întunecimea lui Saul, era lucrarea Domnului; dar mai era, de asemenea, o lucrare ce urma să fie făcută pentru el de către ucenici. Hristos săvârșise lucrarea de descoperire și convingere; și acum cel pocăit se găsea în situația de a învăța de la aceia pe care Dumnezeu îi rânduise a învăța adevărul Său. FA 121.1