Semne ale naturii divine
Studiul 2, Trimestrul 4, 5 – 11 Octombrie 2024
Împărtășește această lecțiune
Sabat după amiază, 5 Octombrie
Text de memorat:
Isus i-a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Ioan 11:25, 26.
Căutând să dea și mai departe o bună îndrumare credinței ei, Isus a zis: “Eu sunt învierea și viața”. În Hristos e viața originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși. “Cine are pe Fiul are viață.” (1 Ioan 5, 12.) Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va avea viața veșnică. “Cine crede în Mine”, a zis Isus, “chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Hristos privea acum la a doua Sa venire. Atunci, drepții cei morți vor învia în corp nesupus putrezirii, iar drepții cei vii vor fi duși în cer fără să vadă moartea. Minunea pe care Hristos era gata să o săvârșească, prin învierea lui Lazăr din morți, urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniți. Prin cuvântul și lucrările Sale, El S-a declarat ca Autor al învierii. Acela care în curând trebuia să moară pe cruce avea cheile morții, ca biruitor asupra mormântului, și a afirmat dreptul și puterea Sa de a da viață veșnică. HLL 530.3
Duminică, 6 Octombrie
Hrănirea celor cinci mii
Citește Ioan 6:1-14. Ce paralele găsești aici între Isus și Moise? Ce lucru a făcut Domnul care le reamintea oamenilor de eliberarea strămoșilor lor prin lucrarea lui Moise?
În cele din urmă, ziua s-a sfârșit. Soarele cobora spre apus și, cu toate acestea, lumea rămânea pe loc. Isus lucrase toată ziua fără să mănânce sau să Se odihnească. Era palid de oboseală și de foame, iar ucenicii L-au rugat să înceteze munca. Dar El nu Se putea retrage din mulțimea care se îmbulzea în jurul Lui. HLL 365.2
În cele din urmă, ucenicii au venit la El și au stăruit, spunând că este spre binele oamenilor să fie trimiși acasă. Mulți veniseră de departe și nu mâncaseră nimic de dimineață. În orașele și satele învecinate puteau să cumpere hrană. Dar Isus a zis: “Dați-le voi să mănânce” și, întorcându-se către Filip, a întrebat: “De unde avem să cumpărăm pâine ca să mănânce oamenii aceștia?” A spus lucrul acesta ca să încerce credința acestui ucenic. Filip a privit spre marea aceea de capete și s-a gândit că era cu neputință să se procure hrană pentru a împlini nevoile unei asemenea mulțimi. El a răspuns că pâinile care s-ar fi putut lua cu două sute de dinari nici n-ar ajunge să împartă la fiecare câte puțin. Isus a întrebat ce s-ar fi putut găsi de mâncare la oameni. “Este aici un băiețel”, a zis Andrei, “care are cinci pâini de orz și doi pești; dar ce sunt acestea la atâția?” Isus a cerut să fie aduse la El. Apoi le-a poruncit ucenicilor să așeze oamenii pe iarbă în cete de câte cincizeci sau o sută, pentru a ține ordine și pentru ca toți să fie martori la ceea ce voia să facă. O dată împlinit lucrul acesta, Isus a luat hrana “și, ridicându-și ochii spre cer, a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Au mâncat toți și s-au săturat; și au ridicat douăsprezece coșuri pline cu firimituri și cu ce mai rămăsese din pești”. HLL 365.3
Hristos nu a făcut minuni decât atunci când a fost absolut necesar și fiecare minune avea însușirea de a-i conduce pe oameni la pomul vieții, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea neamurilor. Hrana modestă, împărțită de mâinile ucenicilor, cuprindea o mare comoară de învățături. Ceea ce se oferise era o hrană simplă, peștii și pâinile de orz erau hrana zilnică a pescarilor din jurul Mării Galileii. Hristos ar fi putut să întindă înaintea oamenilor o masă bogată, dar hrana pregătită numai pentru mulțumirea poftei n-ar fi adus nici o învățătură pentru binele lor. Hristos i-a învățat prin aceasta că proviziile naturale date omului de Dumnezeu fuseseră folosite rău. Și niciodată n-au avut oamenii atâta bucurie la ospețele strălucitoare, pregătite pentru mulțumirea unui gust stricat, cum s-au bucurat acești oameni de odihna și hrana simplă date de Hristos atât de departe de locuințele omenești. HLL 366.1
Luni, 7 Octombrie
„Cu adevărat, acesta este prorocul”
Citește Ioan 6:14,15,26-36. Cum au reacționat oamenii la minune și cum a folosit Isus reacția lor pentru a încerca să le transmită cine era El?
Șezând pe câmpia înverzită, în amurgul serii de primăvară, oamenii au mâncat din hrana pe care le-o dăduse Hristos. Cuvintele pe care le auziseră în ziua aceea ajunseseră la ei ca un glas al lui Dumnezeu. Numai puterea divină putea să îndeplinească lucrările de vindecare la care ei fuseseră martori. Dar minunea cu pâinile i-a mișcat pe toți oamenii din această mare mulțime. Toți fuseseră părtași la binecuvântările ei. În zilele lui Moise, Dumnezeu hrănise pe Israel cu mană în pustie; dar cine era Cel care-i hrănise în ziua aceea, dacă nu Mesia despre care proorocise Moise? Nici o putere omenească n-ar fi putut crea din cinci pâini de orz și din doi peștișori atâta hrană pentru a sătura mii de oameni înfometați. Și au spus unul către altul: “Cu adevărat, acesta este proorocul cel așteptat în lume”. HLL 377.1
În entuziasmul lor, oamenii sunt gata să-L încoroneze ca împărat. Ei văd însă că El nu face nici un efort pentru a atrage atenția sau pentru a-și atrage onorurile mulțimii. Aici Se deosebește cu totul de preoți și de mai mari și ei se tem că niciodată El nu va cere să ia tronul lui David. După ce s-au sfătuit, s-au înțeles să-L ia cu forța și să-L proclame împărat al lui Israel. Ucenicii se unesc cu mulțimea, declarând că tronul lui David Îi revine de drept Domnului lor. Numai modestia, ziceau ei, Îl face pe Hristos să refuze o asemenea onoare. Însă oamenii trebuie să-L înalțe ca Eliberator al lor. Preoții cei aroganți și mai marii să fie constrânși să-L onoreze pe Acela care vine îmbrăcat cu autoritatea lui Dumnezeu. HLL 378.1
Cu nerăbdare se pregătesc să-și aducă planul la îndeplinire, dar Isus vede ce se pregătește și înțelege mai bine ca ei care va fi urmarea unei asemenea mișcări. Chiar acum preoții și mai marii Îi vânează viața. Îl acuză că îi îndepărtează pe oameni de la ei. Urmarea încercării de a-L pune pe tron ar fi violența și răscoala, iar lucrarea împărăției spirituale ar fi împiedicată. Fără întârziere, mișcarea trebuie oprită. Chemându-i pe ucenici, Isus le spune să ia corabia, să se reîntoarcă de îndată la Capernaum, lăsându-L pe El să dea drumul oamenilor. HLL 378.2
Isus nu le-a satisfăcut curiozitatea. Cu tristețe le-a zis: “Mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat”. Ei nu-L căutau din cauză că Îl prețuiau în mod deosebit, ci, întrucât fuseseră hrăniți cu pâine, sperau să mai primească și alte bunuri trecătoare, dacă I s-ar fi alăturat. Mântuitorul le-a zis: “Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne, pentru viața veșnică”. Nu căutați numai bunuri trecătoare. Nu căutați numai îndestularea pentru viața aceasta, ci gândiți-vă la hrana spirituală, și anume la înțelepciunea aceea care rămâne în viața veșnică. Aceasta o poate da numai Fiul lui Dumnezeu; “căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui”. HLL 384.3
Pentru o clipă, interesul ascultătorilor a fost trezit. Ei au exclamat: “Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?” Ei făcuseră multe eforturi să îndeplinească obligații împovărătoare, pentru a se asigura că sunt plăcuți înaintea lui Dumnezeu, și erau gata să plece urechea la orice rânduială nouă, pentru a-și asigura un merit mai mare. Întrebarea lor voia să zică: Ce trebuie să facem pentru a merita cerul? Care este prețul ce ni se cere pentru a câștiga viața viitoare? HLL 385.1
“Isus le-a răspuns: ‘Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El’.” Prețul cerului este Isus. Calea spre cer este credința în “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) HLL 385.2
Socotind că Isus Se referea tot la hrana trecătoare, câțiva dintre ascultătorii Lui au exclamat: “Doamne, dă-ne totdeauna această pâine”. Atunci Isus a vorbit lămurit: “Eu sunt Pâinea vieții”. HLL 386.1
Ilustrația aceasta pe care o folosise Isus era cunoscută de iudei. Moise spusese prin inspirația Duhului Sfânt: “Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului”. Iar proorocul a scris: “Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele.” (Deuteronom 8, 3; Ieremia 15, 16.) Rabinii înșiși aveau obiceiul să spună că mâncau pâine; în înțeles spiritual, însemna studierea legii și practicarea faptelor bune; și se spunea adesea că, la venirea lui Mesia, tot Israelul avea să fie hrănit. Învățătura profeților lămurea lecția spirituală profundă din minunea cu pâinile. Isus căuta să facă înțeleasă această lecție pentru ascultătorii Săi în sinagogă. Dacă ei ar fi înțeles Scripturile, ar fi înțeles și cuvintele Lui, când zicea: “Eu sunt Pâinea vieții”. Numai cu o zi înainte, mulțimea, slăbită și obosită, fusese hrănită cu pâinea pe care El o dăduse. După cum primiseră din pâinea aceea putere și reînviorare fizică, tot așa puteau primi de la Hristos putere spirituală pentru viața veșnică. “Cine vine la Mine”, a zis El, “nu va flămânzi niciodată și cine nu crede în Mine nu va înseta niciodată”. Dar a adăugat: “Voi -ați văzut și tot nu credeți”. HLL 386.2
Marți, 8 Octombrie
Vindecarea orbului (I)
Citește Ioan 9:1-16. De ce credeau ucenicii că orbise acest om și cum le-a corectat Isus convingerile greșite?
În general, iudeii credeau că păcatul e pedepsit în viața aceasta. Orice suferință era privită ca pedeapsă pentru vreo faptă rea, fie a suferindului, fie a părinților lui. Este adevărat că orice suferință vine din călcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevărul acesta fusese răstălmăcit. Satana, autorul păcatului și al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferințele și moartea vin de la Dumnezeu — ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferință sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra și povara de a fi privit ca un mare păcătos. HLL 471.1
Credința iudeilor cu privire la relația dintre păcat și suferință era împărtășită și de ucenicii lui Hristos. În timp ce le-a corectat rătăcirea, Isus nu le-a explicat cauza suferinței omului, ci le-a spus care va fi urmarea. Din cauza ei, urma să se descopere puterea lui Dumnezeu. “Cât timp sunt în lume”, a zis El, “sunt Lumina lumii.” Apoi, după ce a uns ochii orbului, l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului, și vederea omului a fost restabilită. În felul acesta, Isus a răspuns la întrebarea ucenicilor în mod practic, după cum răspundea de obicei la toate întrebările care I se puneau din curiozitate. Ucenicii nu erau chemați să discute cine a păcătuit sau n-a păcătuit, ci să înțeleagă puterea și mila lui Dumnezeu manifestate, dând orbului vederea. Era ușor de înțeles că nu era putere de vindecare în tină sau în scăldătoarea la care orbul a fost trimis să se spele, ci puterea era în Hristos. HLL 471.4
Miercuri, 9 Octombrie
Vindecarea orbului (II)
Citește Ioan 9:17-34. Ce întrebări au pus conducătorii și cum a răspuns orbul?
Apoi l-au adus în fața unui sfat al fariseilor. Din nou omul a fost întrebat cum își recăpătase vederea. “El le-a zis: ‘Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat și văd’.” Atunci, unii dintre farisei au început să zică: “Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ține Sabatul”. Fariseii sperau să demonstreze că Isus este păcătos și deci nu este El Mesia. Ei nu știau că tocmai Cel care făcuse Sabatul și cunoștea toate îndatoririle față de ziua sfântă era Acela care îl vindecase pe orb. Ei se arătau foarte zeloși pentru păzirea Sabatului, dar plănuiau uciderea tocmai în ziua aceea. Mulți erau adânc mișcați auzind despre această minune și erau convinși că Acela care deschisese ochii orbului era mai mult decât un om obișnuit. Ca răspuns la acuzația că Isus era un păcătos, pentru că nu ținea ziua Sabatului, ei spuseseră: “Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?” HLL 472.2
Fariseii vedeau că ei înșiși fac publicitate faptei lui Isus. Nu puteau să tăgăduiască minunea. Orbul era plin de bucurie și recunoștință; el privea lucrurile minunate ale naturii și era plin de încântare văzând frumusețea pământului și a cerului. El le-a povestit fără sfială experiența sa fariseilor și ei au încercat iarăși să-l aducă la tăcere, zicând: “Dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că Omul acesta este un păcătos”. Adică: Nu mai spune că Omul acesta ți-a dat vederea. Dumnezeu a făcut lucrul acesta. HLL 473.2
Orbul a răspuns: “Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb și acum văd”. HLL 473.3
Atunci au întrebat iarăși: “Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?” Prin multe vorbe au încercat să-l încurce, așa încât să-l facă să creadă că s-a înșelat. Satana și îngerii lui erau de partea fariseilor și uneau puterile și iscusința lor cu mintea omenească, pentru a contracara influența lui Hristos. Ei încercau să șteargă convingerile care se tot adânceau în multe minți. Dar și îngerii lui Dumnezeu se aflau acolo, pentru a-l întări pe omul a cărui vedere fusese redată. HLL 473.4
Domnul Isus știa prin ce are de trecut omul și i-a dat har și cuvinte, încât a devenit un martor pentru Hristos. El le-a răspuns fariseilor în cuvinte care erau o mustrare tăioasă pentru cei care îi puseseră întrebări. Ei pretindeau că sunt tălmăcitorii Scripturilor, călăuze religioase ale neamului; cu toate acestea, în fața lor era Cineva care săvârșea minuni, și ei mărturiseau pe față că nu cunosc nici care este izvorul puterii Lui, nici natura sau pretențiile Lui. “Aici este mirarea”, le răspunse omul, “că voi nu știți de unde este, și totuși El mi-a deschis ochii. Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși; ci dacă cineva este temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.” HLL 474.2
Omul îi întâmpinase pe anchetatorii săi pe terenul lor. Logicii lui nu i se puteau împotrivi. Fariseii erau înmărmuriți și au tăcut, încurcați, de cuvintele lui bine spuse și hotărâte. Pentru câteva clipe, s-a făcut tăcere. Apoi preoții și rabinii, încruntați, și-au strâns hainele pe ei, ca și cum s-ar fi temut să nu se molipsească prin atingerea de el; ei au scuturat praful de pe picioare și l-au acuzat cu patimă: “Tu ești născut cu totul în păcat și vrei să ne înveți pe noi?” Și l-au excomunicat. HLL 474.3
Joi, 10 Octombrie
Învierea lui Lazăr
Citește Ioan 11:38-44. Cum a demonstrat Isus afirmațiile Sale?
Isus a zis: “Eu sunt învierea și viața”. În Hristos e viața originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși. “Cine are pe Fiul are viață.” (1 Ioan 5, 12.) Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va avea viața veșnică. “Cine crede în Mine”, a zis Isus, “chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Hristos privea acum la a doua Sa venire. Atunci, drepții cei morți vor învia în corp nesupus putrezirii, iar drepții cei vii vor fi duși în cer fără să vadă moartea. Minunea pe care Hristos era gata să o săvârșească, prin învierea lui Lazăr din morți, urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniți. Prin cuvântul și lucrările Sale, El S-a declarat ca Autor al învierii. Acela care în curând trebuia să moară pe cruce avea cheile morții, ca biruitor asupra mormântului, și a afirmat dreptul și puterea Sa de a da viață veșnică. HLL 530.3
“Dați voi piatra la o parte.” HLL 535.3
Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut pe față și cu chibzuință. Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică înșelăciunea. Corpul lui Lazăr zăcea în mormântul lui din stâncă, rece și tăcut. Strigătele bocitorilor amuțiră. Surprinși și plini de nerăbdare, toți stăteau în jurul mormântului, așteptând să vadă ce va urma. HLL 535.4
Hristos stătea liniștit în fața mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toți cei prezenți. Hristos Se apropie de mormânt. Înălțând privirea spre cer, zise: “Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat”. HLL 535.5
“După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: ‘Lazăre, vino afară!’” Glasul Lui clar și pătrunzător străbătu urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea străfulgeră prin natura omenească. Pe fața Sa, luminată de slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea. Fiecare ochi era ațintit spre intrarea peșterii. Fiecare ureche era atentă să prindă și cel mai slab sunet. Cu interes încordat și dureros, toți așteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susțină pretențiile Lui că e Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru totdeauna. HLL 536.2
În mormântul tăcut se făcu mișcare și cel care fusese mort apăru la intrarea peșterii. Mișcările lui erau împiedicate de îmbrăcămintea cu care fusese înmormântat, iar Isus le-a spus spectatorilor înmărmuriți: “Dezlegați-l și lăsați-l să meargă”. Din nou li s-a arătat că omul trebuie să colaboreze cu Dumnezeu. Oamenii trebuie să lucreze pentru oameni. Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunați nu ca un om ros de boală, nu cu membrele slabe și tremurânde, ci ca un om în floarea vieții și în puterea unei bărbății nobile. Ochii lui străluceau de inteligență și de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el se aruncă la picioarele lui Isus. HLL 536.3
La început, privitorii au rămas muți de mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie și recunoștință ce nu se poate exprima. Surorile l-au primit pe fratele lor înviat ca pe un dar de la Dumnezeu și, cu lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulțumiri față de Mântuitorul. Dar, în timp ce fratele, surorile și prietenii se bucurau de această întâlnire, Isus Se retrase. Când L-au căutat pe Dătătorul vieții, nu L-au mai găsit. HLL 536.4
Vineri, 11 Octombrie
Studiu suplimentar
Betania era aproape de Ierusalim, așa că vestea învierii lui Lazăr a ajuns repede în cetate. Iscoadele, care au fost de față la săvârșirea minunii, i-au informat imediat pe conducătorii iudei de tot ce se întâmplase. A fost imediat convocată o adunare a Sinedriului, pentru a hotărî ce era de făcut. Hristos dovedise acum că avea putere asupra morții și mormântului. Minunea aceasta mare era dovada culminantă, dată de Dumnezeu oamenilor, că El L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea lor. Era o demonstrare a puterii divine, care era îndestulătoare pentru a convinge orice minte stăpânită de rațiune și de o conștiință luminată. Mulți dintre cei care fuseseră de față la învierea lui Lazăr au ajuns să creadă în Isus. Dar ura preoților împotriva Lui a crescut. Ei lepădaseră toate dovezile mai mici ale dumnezeirii Lui, iar această nouă minune îi făcea să turbeze. Mortul fusese înviat în plină lumină a zilei și în fața unei mulțimi de martori. Cu toată iscusința lor, nu puteau să înlăture o asemenea dovadă. Tocmai din motivul acesta vrăjmășia preoților a crescut și mai mult. Mai mult ca oricând, acum erau hotărâți să pună capăt lucrării lui Hristos. HLL 537.1
Saducheii, deși nu erau nici ei de partea lui Hristos, nu fuseseră atât de înrăiți împotriva Lui ca fariseii. Ura lor nu fusese atât de înverșunată. Dar acum s-au alarmat de-a binelea. Ei nu credeau în învierea morților. Întemeindu-se pe o așa-numită știință, ajunseseră la concluzia că ar fi imposibil ca un trup mort să fie readus la viață. Dar, prin câteva cuvinte ale lui Hristos, teoria lor fusese răsturnată. Li se arătase că nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Ei nu mai vedeau nici o posibilitate de a îndepărta din mintea oamenilor impresia făcută de minune. Cum puteau să-i îndepărteze pe oameni de la Acela care izbutise să jefuiască mormântul de prada lui? S-au răspândit zvonuri mincinoase, dar minunea nu putea fi tăgăduită și nu știau cum să nimicească urmările ei. Până acum, saducheii nu sprijiniseră planul de a-L omorî pe Hristos. Dar, după învierea lui Lazăr, au hotărât că numai prin moartea Lui putea să se pună odată capăt gravelor acuzații pe care li le aducea El. HLL 537.2
Fariseii credeau în înviere și ar fi trebuit să-și dea seama că minunea aceasta era o dovadă că Mesia Se afla în mijlocul lor. Dar ei se împotriviseră totdeauna lucrării lui Hristos. De la început Îl urâseră, pentru că El demascase pretențiile lor fățarnice. El dăduse la o parte mantaua datinilor rigide, sub care își ascundeau diformitatea morală. Religia curată pe care o propovăduia El condamna falsele lor pretenții de evlavie. Ardeau de dorința de a se răzbuna pe El pentru mustrările Lui totdeauna întemeiate. Ei încercau să-L provoace să spună sau să facă ceva, care să le dea ocazia de a-L condamna. De câteva ori încercaseră să-L omoare cu pietre, dar El Se retrăsese în liniște și Îl pierduseră din vedere. HLL 538.1