Sabat după-amiază 6 Iunie
Memory Text:
Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare, 4 răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. 5 Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. — Romani 5:3-5
Orașul Augsburg fusese stabilit ca loc al cercetării și reformatorul a pornit să străbată drumul pe jos până acolo. Temeri serioase erau exprimate pentru el. Se trimiteau amenințări că va fi descoperit și ucis pe cale, iar prietenii l-au rugat să nu se expună. Ei au stăruit de el să părăsească Wittenbergul pentru o vreme și să-și găsească siguranța în mijlocul acelora care îl vor ocroti cu bucurie. Dar el nu va părăsi locul în care îl așezase Dumnezeu. El trebuia să continue a susține adevărul cu credincioșie, în ciuda furtunilor care-l loveau. Vorbirea lui era: „Sunt ca Ieremia, un om care provoacă luptă și ceartă; dar cu cât cresc amenințările, cu atât mi se mărește bucuria.... Ei mi-au distrus deja onoarea și bunul nume. Mai rămâne un singur lucru: trupul meu slăbănogit; să-l ia; îmi vor scurta viața în felul acesta, cu câteva ceasuri. Dar cât privește sufletul meu, ei nu mi-l pot lua. Acela care dorește să predice Cuvântul lui Hristos în lume trebuie să se aștepte la moarte în orice clipă”. (Idem, b. 4, cap. 4.) TV 134.4
Duminică, 7 Iunie
Furtunile vieții
Ce lecții despre credință poți extrage din Marcu 4:35-41?
După cum Isus Se sprijinea prin credință pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel și noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă s-ar fi încrezut în El, ucenicii ar fi rămas liniștiți. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredința. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Isus; și numai atunci când, ajunși la disperare, nu s-au mai încrezut în ei înșiși, ci s-au îndreptat către El, Isus a putut să le dea ajutor. HLL 336.2
De câte ori nu avem și noi aceeași experiență ca ucenicii! Când se adună furtuna ispitelor, când fulgerele sălbatice strălucesc și când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu furtuna, uitând că este Unul care ne poate ajuta. Ne încredem în propria putere, până când pierdem orice nădejde și suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Isus și, dacă-L strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deși, plin de întristare, El mustră necredința și încrederea noastră în noi înșine, niciodată nu ne lasă fără ajutor când avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu trebuie să ne temem. Credința vie în Răscumpărătorul va liniști marea vieții și El ne va scăpa din primejdie, cum știe că este mai bine. HLL 336.3
Mai e încă o învățătură spirituală în această minune a liniștirii furtunii. Experiența fiecărui om mărturisește în favoarea adevărului cuvintelor Scripturii: „Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate liniști.... Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu.” (Isaia 57, 20.21.) Păcatul ne-a distrus pacea. Cât timp eul este nesupus, nu putem găsi odihnă. Patimile cele mai mari ale inimii nu pot fi stăpânite de nici o putere omenească. În privința aceasta, suntem la fel de fără putere ca ucenicii, care nu erau în stare să liniștească furtuna ce urla. Dar Acela care a liniștit valurile Mării Galileii prin Cuvântul Său are un cuvânt aducător de pace pentru orice om. Oricât de grozavă ar fi furtuna, aceia care se îndreaptă spre Isus cu strigătul: „Doamne, mântuiește-ne” vor fi eliberați. Harul Lui, care împacă sufletul cu Dumnezeu, liniștește frământarea patimilor omenești și, în iubirea Lui, inima găsește odihnă. „A oprit furtuna, a adus liniștea și valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniștit, și Domnul i-a dus în limanul dorit.” (Psalmii 107, 29-30.) „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” „Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna și liniștea pe vecie.” (Romani 5, 1; Isaia 32, 17.) HLL 336.4
Luni 8 Iunie
Vindecarea
Recitește Marcu 5:21-34! Ce s-a întâmplat și ce putem învăța de aici?
În drum spre casa fruntașului, Isus întâlnise în mulțime o femeie care de doisprezece ani suferea de o boală care făcea ca viața ei să fie o povară. Ea își cheltuise toți banii pe doctori și leacuri, ca în cele din urmă să i se spună că nu se poate vindeca. Dar speranțele ei s-au redeșteptat, când a auzit de vindecările făcute de Hristos. Era sigură că, dacă s-ar fi putut atinge măcar de El, ar fi fost vindecată. În slăbiciune și suferință, ea a mers la marginea apei unde învăța Isus și a încercat să se strecoare prin mulțime, dar în zadar. Din nou L-a urmărit până la casa lui Levi-Matei, dar nici acum nu a fost în stare să se apropie. Începuse deja să dispere când, făcându-și drum prin mulțime, Isus ajunse aproape de locul în care se afla ea. HLL 343.4
Ocazia de aur venise. Se afla în prezența Marelui Medic. Dar, în emoția ei, n-a fost în stare să-I vorbească și nici nu a putut decât să-I zărească o clipă fața. De teamă să nu piardă singura ocazie de vindecare, s-a înghesuit, zicând în sine: „Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui”. În timp ce El trecea, ea s-a întins și a izbutit să-I atingă doar marginea veșmântului. Dar în clipa aceea a știut că era vindecată. În această unică atingere, era adunată credința întregii ei vieți și deodată durerile și slăbiciunile au făcut loc puterii și sănătății depline. HLL 343.5
Cu inima plină de recunoștință, a încercat apoi să se retragă din mulțime; dar deodată Isus S-a oprit și oamenii s-au oprit o dată cu El. S-a întors și, privind în jur, a întrebat cu o voce care s-a auzit clar peste murmurul mulțimii: „Cine s-a atins de Mine?” Oamenii au rămas mirați de această întrebare. Mântuitorul era îmbulzit din toate părțile și împins într-o parte și alta, așa că întrebarea părea ciudată. HLL 344.1
Petru, gata întotdeauna să vorbească, a zis: „Învățătorule, noroadele Te împresoară și Te îmbulzesc și mai întrebi: Cine s-a atins de Mine?” Isus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simțit că a ieșit din Mine o putere”. Mântuitorul putea să deosebească atingerea credinței de atingerea întâmplătoare a mulțimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia să fie lăsată să treacă fără a fi luată în seamă. El voia să-i spună femeii umilite cuvinte de mângâiere, care să fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare pentru urmașii Săi, la sfârșitul timpului. HLL 344.2
Privind spre femeie, Isus a stăruit să afle cine L-a atins. Văzând că e zadarnic să se mai ascundă, ea a înaintat tremurând și s-a aruncat la picioarele Lui. Cu lacrimi de recunoștință, a povestit cât a suferit și cum a fost vindecată. Isus a zis cu blândețe: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit, du-te în pace”. El n-a dat ocazia superstiției, lăsând să se creadă că simpla atingere a hainei Lui ar avea putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci prin credința care a luat în stăpânire puterea Lui divină s-a făcut vindecarea. HLL 344.3
Mulțimea mirată, care se îmbulzea aproape de Isus, n-a simțit nici un fel de putere venind de la El. Dar, când a întins mâna pentru a-L atinge, crezând că va fi însănătoșită, femeia suferindă a simțit puterea vindecătoare. Tot așa stau lucrurile și în cele spirituale. Dacă vorbești de religie doar ocazional, dacă te rogi fără foame și sete sufletească și fără credință vie, nu ajungi la nimic. O credință numai cu numele, care-L primește pe Hristos numai ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credința spre mântuire nu este numai o recunoaștere intelectuală a adevărului. Acela care așteaptă ca mai întâi să aibă toată cunoștința și abia după aceea să-și manifeste credința nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu e de ajuns să credem despre Hristos; trebuie să credem în El. Singura credință care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-și însușește meritele Lui. Mulți consideră credința ca o părere. Credința mântuitoare este un contact prin care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credința adevărată este viață. O credință vie înseamnă o creștere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare. HLL 347.1
După vindecarea femeii, Isus a dorit ca ea să recunoască binecuvântările primite. Darurile pe care le oferă Evanghelia nu trebuie câștigate în ascuns sau folosite în taină. De aceea, Domnul cere de la noi să mărturisim despre bunătatea Lui. „Voi Îmi sunteți martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu.” (Isaia 43, 12.) HLL 347.2
Marți 9 Iunie
Iov
Cum a răspuns Iov, în Iov 19:23-27 și 23:8-12?
Din adâncimile descurajării și mâhnirii, Iov s-a ridicat pe înălțimile încrederii fără rezervă în puterea salvatoare a lui Dumnezeu. El declară biruitor: PR 163.6
„Chiar dacă mă va ucide, eu voi nădăjdui în El.... Chiar și lucrul acesta poate sluji la scăparea mea.... Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu, Și că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, Și chiar dacă nu voi mai avea carne, Voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; Ochii mei Îl vor vedea și nu ai altuia”. PR 164.1 (Iov 13, 15.16; 19, 25-27.) „Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii” (Iov 38, 1), și a descoperit slujitorului Său tăria puterii Sale. Când Iov a întrezărit o străfulgerare a Creatorului lui, i-a fost silă de sine și s-a pocăit în țărână și cenușă. Atunci, Domnul a fost gata să-l binecuvânteze cu îmbelșugare și să facă din anii lui de pe urmă, cei mai buni ani din viață. PR 164.2
Nădejdea și curajul sunt esențiale unei slujiri desăvârșite pentru Dumnezeu. Acestea sunt roadele credinței. Descurajarea este păcătoasă și irațională. Dumnezeu poate și dorește, cu mai „multă tărie” (Evrei 6, 17) să reverse asupra slujitorilor Săi puterea de care au nevoie în încercările și experiențele lor amare. Planurile vrăjmașilor lucrării Sale pot părea bine aranjate și puternice; dar Dumnezeu poate răsturna pe cel mai tare din ele. Și aceasta o face la timpul Său și pe calea Sa, atunci când vede credința slujitorilor Săi a fost încercată îndestulător. PR 164.3
Pentru cel descurajat, există un remediu sigur — credință, rugăciune, lucrare. Credința și activitatea vor aduce asigurare și satisfacții care vor crește zi de zi. Ești ispitit să faci loc simțămintelor de presimțiri sumbre sau de descurajare profundă? În zilele cele mai întunecoase, când aparențele se arată mai amenințătoare, nu te teme. Ai credință în Dumnezeu. El cunoaște nevoile tale. El are toată puterea. Dragostea și mila Lui nemărginită nu obosesc niciodată. Nu te teme că El nu-și va îndeplini făgăduința. El este Adevărul cel veșnic. Niciodată nu-și va schimba legământul pe care l-a făcut cu aceia care-L iubesc. Și El va revărsa asupra slujitorilor Săi credincioși măsura priceperii pe care nevoia lor o cere. Apostolul Pavel a mărturisit: „El mi-a zis: «Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită». Deci mă voi lăuda mult mai mult cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab atunci sunt tare”. (2 Corinteni 12, 9.10.) PR 164.4
Miercuri 10 Iunie
Drumul spre Emaus
Citește conversația din Luca 24:13-27 și analizează cele două perspective: a celor doi ucenici și a lui Isus!
Nu ajunseseră departe în călătoria lor când li s-a alăturat un străin, dar erau așa absorbiți de necazul și deznădejdea lor, încât n-au privit la el de aproape. Și-au continuat conversația, destăinuindu-și gândurile inimii. Meditau la învățăturile pe care li le dăduse Hristos, învățături pe care se părea că nu sunt în stare să le înțeleagă. În timp ce vorbeau despre evenimentele care avuseseră loc, Isus dorea să-i mângâie. El le văzuse durerea; le înțelegea ideile contradictorii, pline de teamă, care-i tulburau și le aduceau mereu gândul: Se poate ca acest Om, care a îngăduit să fie atât de mult înjosit, să fie Hristosul? Ei nu mai puteau să-ți rețină durerea și plângeau. Isus știa că inima lor era legată de El în iubire și ar fi dorit să le șteargă lacrimile și să-i umple de veselie și voie bună. Dar mai întâi trebuia să le dea o lecție pe care să n-o uite niciodată. HLL 795.2
„El le-a zis: «Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbați între voi pe drum?» Și ei s-au oprit, uitându-se triști. Drept răspuns, unul dintre ei, numit Cleopa, I-a zis: «Tu ești singurul străin aici, în Ierusalim, de nu știi ce s-a întâmplat în zilele acestea?»” Îi povestiră despre dezamăgirea cu privire la Învățătorul lor, „care era un prooroc puternic în fapte și în cuvinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea întregului norod”; dar „preoții cei mai de seamă și mai marii noștri”, spuseră ei, „L-au dat să fie osândit la moarte și L-au răstignit”. Cu inima plină de dezamăgire și cu buzele tremurânde, ei adăugară: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că acum este a treia zi de când s-au întâmplat toate acestea”. HLL 796.1
Curios este faptul că ucenicii nu-și aminteau cuvintele lui Hristos și nu-și dădeau seama că El prevestise evenimentele care se întâmplaseră. Nu-și dădeau seama că cea din urmă parte a descoperirilor Lui trebuia să se împlinească tot așa de bine ca întâia parte și că a treia zi El urma să învie. Aceasta era partea pe care ei ar fi trebuit să și-o reamintească. Preoții și cărturarii nu uitaseră lucrul acesta. În ziua „care vine după ziua pregătirii, preoții cei mai de seamă și fariseii s-au dus împreună la Pilat și i-au zis: «Doamne, ne-am adus aminte că înșelătorul acela, pe când era încă în viață, a zis: „După trei zile voi învia”»” (Matei 27, 62-63.) Dar ucenicii nu-și aminteau cuvintele acestea. HLL 796.2
Atunci Isus le-a zis: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în slava Sa?” Ucenicii se întrebau cine putea fi acest Străin, care le pătrundea chiar în suflet și le vorbea cu atâta seriozitate, duioșie și simpatie și cu atâta nădejde. Pentru prima dată de la trădarea lui Hristos, speranța renăștea în inimile lor. Deseori priveau la Însoțitorul lor și gândeau că vorbele Lui erau tocmai cele pe care le-ar fi spus Hristos. Erau plini de uimire și inima lor a început să tresalte de bucuria așteptării. HLL 796.3
Începând de la Moise, adevăratul Alfa al istoriei biblice, Hristos le prezenta din toate Scripturile lucrurile cu privire la Sine Însuși. Dacă mai întâi li S-ar fi descoperit, inima lor ar fi fost satisfăcută. În plinătatea bucuriei lor, nu ar mai fi înfometat după nimic. Dar era nevoie ca ei să înțeleagă mărturia adusă în favoarea Lui de către simbolurile și profețiile din Vechiul Testament. Pe acestea trebuia să se întemeieze credința lor. Hristos n-a săvârșit nici o minune pentru a-i convinge, ci primul lucru a fost să le tălmăcească Scripturile. Ei priviseră la moartea Lui ca la nimicirea tuturor nădejdilor lor. Acum, El le arăta din profeți că aceasta era dovada cea mai puternică a credinței lor. HLL 796.4
Joi 11 Iunie
Să-L vedem pe Isus!
Apoi am văzut cum un număr foarte mare de îngeri au adus din Cetate cununi glorioase — o cunună pentru fiecare sfânt, cu numele său scris pe ea. Pe măsură ce Isus cerea coroanele, îngerii I le aduceau și, chiar cu mâna Sa dreaptă, Isus cel minunat le punea pe capul sfinților. În același fel au adus îngerii și harpele, iar Isus le-a oferit și pe acestea sfinților. Îngerii conducători au dat primii tonul pe instrumentele lor și după aceea toate glasurile s-au înălțat în laudă fericită, plină de recunoștință și fiecare mână a trecut cu îndemânare peste corzile harpei, scoțând o muzică plină de armonie în acorduri bogate, perfecte. Apoi L-am văzut pe Isus conducându-i pe cei răscumpărați către poarta Cetății. A prins poarta cu mâna, a tras-o înapoi făcând-o să se miște în balamalele sale strălucitoare și a îndemnat pe cei care păziseră poruncile să intre. În Cetate, totul era o încântare pentru ochi. Ei priveau pretutindeni o slavă minunată. Apoi, Isus S-a uitat la sfinții Săi răscumpărați; fețele le străluceau de slavă; și, în timp ce Își fixase asupra lor ochii plini de iubire, a spus, cu glasul Său adânc, melodios: „Privesc rodul muncii sufletului Meu și sunt mulțumit. Vă veți putea bucura de această slavă bogată pentru veșnicie. Întristările voastre au luat sfârșit. Nu va mai exista moarte, nici suferință, nici plâns și nici durere nu va mai fi.” Am văzut mulțimea celor răscumpărați plecându-se, aruncându-și coroanele la picioarele lui Isus și apoi, când mâna Lui plăcută le-a făcut semn să se ridice, atingându-și harpele de aur și umplând tot cerul cu muzica lor bogată și cântările închinate Mielului. ST 288.1
Apoi L-am văzut pe Isus conducându-și poporul la pomul vieții și noi I-am auzit din nou vocea încântătoare, mai bogată decât orice melodie care a ajuns vreodată la urechea omenească, spunând: „Frunzele acestui pom sunt pentru vindecarea neamurilor. Mâncați cu toții din ele.” În pomul vieții erau cele mai frumoase fructe, din care sfinții puteau lua după plăcerea inimii. În Cetate era un tron plin de slavă, din care ieșea un râu curat cu apa vieții, limpede precum cristalul. De fiecare parte a acestui râu era pomul vieții, iar pe malurile râului se mai aflau și alți pomi minunați care aveau fructe bune de mâncat. ST 289.1
Limba este cu totul neputincioasă pentru a încerca o descriere a cerului. În timp ce această scenă se desfășoară înaintea mea, am rămas fără grai de uimire. Copleșită de splendoarea neîntrecută și slava strălucitoare, îmi las jos tocul și exclam: „O, ce iubire! Ce iubire minunată!” Cea mai elevată exprimare nu poate reuși să redea gloria cerului sau profunzimea necuprinsă a iubirii Mântuitorului. ST 289.2
Vineri 12 Iunie
Alte gânduri
Sunt mulți aceia care nu mai au nădejde. Aduceți-le din nou razele soarelui. Mulți și-au pierdut curajul. Adresați-le cuvinte de încurajare. Rugați-vă pentru ei. Sunt, de asemenea, aceia care au nevoie de pâinea vieții. Citiți-le din Cuvântul lui Dumnezeu. Mulți au sufletul bolnav, pe care nici un balsam omenesc și nici un medic nu-l poate vindeca. Rugați-vă pentru aceste suflete și aduceți-le înapoi la Hristos. Spuneți-le că există un balsam în Ghilead și un medic care poate vindeca. PDH 418.2
Lumina este o binecuvântare, o binecuvântare universală, care își revarsă comorile ei asupra unei lumi nerecunoscătoare, nesfințită și demoralizată. Tot așa este și cu lumina Soarelui Neprihănirii. Întregul pământ, învăluit — așa cum este — în întunericul păcatului, în necazuri și dureri, trebuie să fie luminat de cunoașterea iubirii lui Dumnezeu. Lumina ce strălucește de la tronul lui Dumnezeu din ceruri, nu trebuie reținută, oprită de la nici o grupare religioasă, rang, sau clasă socială. PDH 418.3
Solia speranței și a milei trebuie dusă până la marginile pământului. Oricine vrea poate să întindă mâna și să apuce puterea lui Dumnezeu și să facă pace cu El și va avea pace. Păgânii nu mai trebuie învăluiți în întunericul de la miezul nopții. Întunecimea trebuie să dispară înaintea razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Puterea iadului a fost înfrântă. PDH 418.4