Daruri spirituale

„Începutul erei creștine a fost marcat de revărsarea Duhului Sfânt și de manifestarea diferitelor daruri spirituale. Printre acestea se afla și darul profeției. În cartea Faptele Apostolilor citim despre rostirile inspirate ale lui Petru, ale lui Ștefan și ale altora din biserica creștină primară; de asemenea, despre cele patru fiice ale lui Filip, „fecioare care proroceau”, precum și despre un proroc numit Agab. (Faptele Apostolilor 21:9, 10). CET 240.1

Apostolul Pavel a avut viziuni ale slavei cerului. (Vezi 2 Corinteni 12:1-7.) El a scris pe larg, în capitolul al doisprezecelea din Prima Epistolă către Corinteni, despre darurile Duhului, care au fost date nu doar pentru o singură epocă, ci „până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătății lui Hristos.” (Efeseni 4:13). „Și Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul minunilor, apoi darurile vindecărilor, ajutorărilor, cârmuirilor și feluritelor limbi.” (1 Corinteni 12:28). CET 240.2

Ioan, ultimul supraviețuitor dintre cei doisprezece apostoli ai lui Isus, a fost proroc. În ultima carte a Bibliei, el relatează despre viziunile care i-au fost date pe când se afla în exil pe insula Patmos. În descrierea acestor viziuni, el declară că ele constituie „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”; și spune că Hristos „a făcut-o cunoscută, trimițând-o prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos, adică tot ce a văzut.” (Apocalipsa 1:1, 2). CET 240.3

Organizația bisericii din Ierusalim trebuia să slujească drept model pentru organizarea bisericilor în oricare alt loc unde solii adevărului aveau să câștige convertiți ai Evangheliei. Cei cărora le era dată răspunderea generală a bisericii nu trebuia să stăpânească asupra moștenirii bisericii, ci, ca păstori înțelepți, ei trebuia să păstorească „turma lui Dumnezeu”, făcându-se „pilde turmei” (1 Petru 5, 2.3); și diaconii trebuia să fie „vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și înțelepciune”. Bărbații aceștia trebuia să ia o poziție unită de partea dreptății și să stăruie în ea cu tărie și hotărâre. În felul acesta, urma să aibă o influență unită asupra întregii turme. FA 91.1

Mai târziu, în istoria primei biserici, când în diferitele părți ale lumii multe grupe de credincioși au alcătuit biserici, organizația bisericii s-a mai desăvârșit, pentru ca ordinea și lucrarea armonioasă să poată fi menținute. Fiecare membru era sfătuit să-și îndeplinească bine partea sa. Fiecare trebuia să folosească în chip înțelept talentele încredințate lui. Unii fuseseră înzestrați de Duhul Sfânt cu daruri speciale — „întâi apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învățători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor și vorbirii în felurite limbi”. (1 Corinteni 12, 28.) Însă toate aceste categorii de lucrători trebuia să lucreze în armonie. FA 91.2

„Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujbe, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți. Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh; altuia credința, prin același Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte cum voiește. Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot așa este și Hristos”. (1 Corinteni 12, 4-12.) FA 92.1

„Capitolul al doisprezecelea din Prima Epistolă către Corinteni conține îndrumări pentru toți cei care slujesc înaintea lui Dumnezeu. Apostolul spune: „Sunt felurite daruri, dar este același Duh. Sunt felurite slujbe, dar este același Domn. Sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți... Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, deși sunt multe, alcătuiesc un singur trup, tot așa este și Hristos.” (1 Corinteni 12:4-6, 12). 21MR 276.2

„Vița are multe mlădițe, dar, deși toate sunt diferite, ele nu se ceartă între ele. În diversitate există unitate. Toate mlădițele își primesc hrana din aceeași sursă. Aceasta este o ilustrare a unității care trebuie să existe între urmașii lui Hristos. În diferitele lor domenii de lucrare, toți au un singur Cap. Același Duh lucrează prin ei în moduri diferite. Există o acțiune armonioasă, chiar dacă darurile sunt diferite. Studiați acest capitol. Din el veți vedea că omul care este cu adevărat unit cu Hristos nu va acționa niciodată ca și cum ar fi un întreg desăvârșit în sine însuși.” 21MR 276.3

„Dumnezeu vă va folosi atunci când veți fi dispuși să fiți folosiți în felul rânduit de El. Amintiți-vă că biserica credincioșilor alcătuiește trupul lui Hristos și că «nu trebuie să fie nicio dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele» (versetul 25). Dumnezeu vă cheamă să vă uniți cu frații voștri. El a rânduit daruri diferite pentru diferitele mădulare ale trupului Său. Le-a dat talente și ocazii care vor contribui cel mai bine la slava Sa și la înaintarea Împărăției Sale. El este dezonorat atunci când mădularele trupului Său lucrează unele împotriva altora.” 21MR 276.4

„Un om nu ajunge la desăvârșire și nu dobândește influență făcând lucrarea altuia, ci împlinindu-și cu credincioșie propria datorie, ca parte a marelui întreg. Toate mădularele trupului lui Hristos trebuie să fie unite printr-o profundă simțire unele față de altele și prin credincioșie față de Hristos. Cu o credință smerită, ele trebuie să-și îndeplinească lucrarea, lucrând în armonie cu planul lui Hristos. Omul care umblă și lucrează despărțit de Hristos va ajunge, în cele din urmă, la cea mai de jos stare, oricare ar fi poziția și influența pe care le are acum.” 21MR 276.5

Și apoi, în cuvinte care din ziua aceea și până acum au fost pentru bărbați și femei un izvor de inspirație și încurajare, Pavel arată însemnătatea acelei iubiri care ar trebui să caracterizeze pe urmașii lui Hristos: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic”. FA 318.1

Nu contează cât de strălucită îi este mărturisirea de credință, cel a cărui inimă nu este plină de iubire pentru Dumnezeu și pentru semenii săi nu este un adevărat ucenic al lui Hristos. Chiar dacă el ar poseda o mare credință și ar avea până și puterea de a face minuni, totuși, fără iubire, credința lui ar fi fără valoare. El poate să dea pe față mare dărnicie; dar, dacă face acest lucru din alt motiv decât acela al unei sincere iubiri, dacă și-ar da toate bunurile sale pentru hrănirea săracilor, fapta lui nu l-ar recomanda bunăvoinței lui Dumnezeu. În zelul său, poate să sufere chiar și moartea de martir, totuși, dacă fapta sa nu este determinată de iubire, el va fi privit de Dumnezeu ca un entuziast amăgit sau un fățarnic ambițios. FA 318.2

„Dragostea față de Dumnezeu trebuie să fie adusă în viața noastră de fiecare zi. Numai atunci putem manifesta o adevărată dragoste față de semenii noștri. Când se întâmplă aceasta, când Hristos este întronat în inimile noastre, arătăm prin viața noastră de zi cu zi, prin conversația noastră, prin interesul nostru neegoist unii față de alții și prin profunda noastră iubire pentru suflete că suntem împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Autenticitatea mărturisirii noastre este evidențiată printr-o evlavie profundă și stăruitoare, care curățește sufletul și lucrează neîncetat pentru binele altora.” ST, 11 martie 1897, par. 14

„«Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții, căci dragostea este de la Dumnezeu.» «Dragostea nu face rău aproapelui; de aceea dragostea este împlinirea Legii.» «Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiți, dar, cumpătați și vegheați în rugăciune. Mai presus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acoperă o mulțime de păcate.»” ST, 11 martie 1897, par. 15

„În toate rânduielile Domnului, nu există nimic mai frumos decât planul Său de a le dărui bărbaților și femeilor o diversitate de daruri. Biserica este grădina Sa, împodobită cu o varietate de copaci, plante și flori. El nu Se așteaptă ca isopul să ajungă la dimensiunile cedrului și nici ca măslinul să atingă înălțimea impunătorului palmier. Mulți au primit doar o pregătire religioasă și intelectuală limitată, dar Dumnezeu are o lucrare și pentru această categorie de oameni, dacă vor lucra cu smerenie și se vor încrede în El.” ST, 15 martie 1910, par. 4

„Dumnezeu are diferite moduri de a lucra și are diferiți lucrători cărora le încredințează daruri variate. Un lucrător poate avea darul vorbirii; altul, darul scrierii; un altul poate avea darul unei rugăciuni sincere, stăruitoare și pline de ardoare; altul, darul cântării; iar altul poate avea o deosebită capacitate de a explica limpede Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare dar trebuie să devină o putere spre bine, deoarece Dumnezeu lucrează împreună cu lucrătorul. Unuia Dumnezeu îi dă cuvântul înțelepciunii, altuia cunoștința; însă toți trebuie să lucreze sub conducerea aceluiași Cap. Diversitatea darurilor conduce la o diversitate a lucrărilor, dar «este același Dumnezeu care lucrează totul în toți.»” ST, 15 martie 1910, par. 5

Principiul prezentat de Pavel, referitor la darul limbilor, este în aceeași măsură aplicabil la folosirea glasului în rugăciune și adunări publice. Nu vrem, prin asta, ca acela care este deficitar în această privință să nu se mai roage public sau să nu mai dea mărturie despre puterea și dragostea lui Hristos. SP 245.1

Nu scriu aceste lucruri pentru a vă închide gura. Deja se tace prea mult în adunările noastre. Scriu, însă, pentru ca să vă dedicați vorbirea Celui care v-a dat acest dar și să puteți înțelege necesitatea cultivării ei pentru a putea zidi biserica prin ceea ce spuneți. Dacă v-ați făcut obiceiul să vorbiți într-un mod nedeslușit, trebuie să considerați aceasta un defect și să depuneți eforturi stăruitoare pentru a birui acest defect, pentru a-L putea slăvi pe Dumnezeu și a-i putea zidi pe copiii Săi. SP 245.2

În adunările noastre de cult, glasul nostru trebuie să exprime, prin rugăciune și laudă, adorarea față de Tatăl ceresc, pentru ca toți să poată afla că ne închinăm lui Dumnezeu în simplitate, în adevăr și în frumusețea sfințeniei. Într-adevăr, în această lume a păcatului și a ignoranței, este prețios darul vorbirii cu muzicalitatea glasului omenesc, atunci când acesta este consacrat slăvirii Celui care ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi. SP 245.3

„Întotdeauna a fost o caracteristică a prorocilor mincinoși aceea că văd vedenii de pace; ei spun mereu: «Pace și siguranță!», când, de fapt, o nimicire neașteptată este gata să vină peste ei. Prorocul adevărat însă mustră cu îndrăzneală păcatul și avertizează cu privire la mânia care va veni.” 1SG 11.1

„Prorociile care contrazic declarațiile clare și categorice ale Cuvântului lui Dumnezeu trebuie respinse. Un exemplu îl găsim în felul revenirii lui Hristos. Când Isus S-a înălțat la cer înaintea ochilor ucenicilor Săi, îngerii au declarat în modul cel mai explicit că același Isus va veni din nou în același fel în care L-au văzut mergând la cer. De aceea, Isus, vorbind despre prorocii mincinoși din zilele de pe urmă, spune: «Dacă vă vor zice: „Iată-L în pustie!”, să nu vă duceți acolo; sau: „Iată-L în odăile ascunse!”, să nu-i credeți.» Orice prorocie adevărată cu privire la acest subiect trebuie să recunoască revenirea Sa vizibilă din cer. De ce nu a spus Isus: „Respingeți orice prorocie din acel timp, pentru că atunci nu vor mai exista proroci adevărați”?” 1SG 11.2

„Efeseni 4:11-13: «Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătății lui Hristos.»” 1SG 12.1

„Din versetul precedent învățăm că, atunci când Hristos S-a înălțat la cer, El a dat daruri oamenilor. Printre aceste daruri sunt enumerați apostolii, prorocii, evangheliștii, păstorii și învățătorii. Scopul pentru care au fost date aceste daruri era desăvârșirea sfinților în unitate și în cunoaștere. Unii care, în prezent, pretind că sunt păstori și învățători susțin că aceste daruri și-au împlinit pe deplin scopul cu aproximativ o mie opt sute de ani în urmă și, prin urmare, au încetat. Atunci de ce nu renunță și la titlurile lor de păstori și învățători? Dacă, potrivit acestui text, slujba de proroc ar fi fost limitată doar la biserica primară, atunci la fel ar fi și slujba de evanghelist și toate celelalte, deoarece textul nu face nicio deosebire între ele.” 1SG 12.2

În Ziua Cincizecimii, ucenicii au fost îmbrăcați cu putere de sus. Dar această făgăduință a lui Hristos n-a fost dată, ca de altfel și profeția lui Ioel, numai pentru ocazia respectivă. Căci El le-a dat aceeași făgăduință, dar într-o altă formă, asigurându-i că El va fi cu ei totdeauna, până la sfârșitul lumii. (Matei 28, 20.) Marcu ne spune în ce sens și în ce mod avea să fie Domnul cu ei. El spune: „Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-l însoțeau”. (Marcu 16, 20.) Iar Petru, în Ziua Cincizecimii, mărturisea în legătură cu continuitatea lucrării Duhului Sfânt, experiență pe care ei o trăiseră. Când iudeii, străpunși în inimile lor, i-au întrebat pe apostoli: „Ce trebuie să facem?”, Petru a răspuns: „Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru”. (Faptele Apostolilor 2, 37-39.) Aceasta are în vedere prezența și activitatea Duhului Sfânt în biserică, chiar în manifestarea Lui deosebită, și aceasta întotdeauna, atâta timp cât harul lui Dumnezeu îi cheamă pe oameni să primească iubirea iertătoare a lui Hristos. PP 23.1

Douăzeci și opt de ani mai târziu, în Epistola sa către Corinteni, Pavel așază înaintea acestei comunități un argument formal în legătură cu această problemă. El spune: „În ce privește darurile duhovnicești, fraților, nu voiesc să fiți în necunoștință” (1 Corinteni 12, 1) — atât de important considera el aceasta, încât trebuia ca acest subiect să fie înțeles de Biserica Creștină. După ce arată că deși Duhul este unul singur, dar sunt diferite daruri, diferite lucrări ale Duhului, și după ce le explică, el folosește figura de stil a corpului omenesc cu diferitele componente, spre a arăta cum este constituită biserica, diferitele ei slujbe și daruri. Și după cum corpul omenesc are diferite membre, fiecare dintre ele având lucrarea sa specială de dus la îndeplinire, dar toate lucrând pentru același scop, constituind un tot armonios, tot astfel Duhul avea să lucreze prin diferite canale în biserică, pentru a constitui un desăvârșit corp religios. Apoi apostolul Pavel continuă: „Și Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învățători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi, pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirii în felurite limbi”. (1 Corinteni 12, 28.) PP 23.2

Declarația că Dumnezeu a rânduit în biserică pe unii ... etc. implică ceva mai mult decât faptul că a fost lăsat liber, pentru ca darurile spirituale să fie prezentate în biserică, dacă condițiile le favorizează. Ea înseamnă mai degrabă că ele aveau să fie în mod permanent părți componente ale ființei bisericii și că, dacă aceste daruri nu sunt active, nu operează în biserică, aceasta se datorează — ca și în condițiile corpului omenesc — situației în care unele membre, datorită unui accident sau unei boli, devin de nefolosit, în stare de infirmitate. Fiind așezate în biserică, aceste daruri trebuie să rămână acolo, până când ele urmează să fie îndepărtate. Dar nu avem nici un raport că ele ar fi fost cândva retrase. PP 24.1

Cinci ani mai târziu, același apostol le scria efesenilor cu referire la aceleași daruri, declarând în mod deschis scopul lor, înfățișând astfel în mod indirect faptul că ele trebuia să continue să fie prezente și active, până va fi atins obiectivul propus. El spunea: „De aceea este zis: «S-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor».... Și El a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci; pe alții evangheliști; pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos”. (Efeseni 4,8.11-13.) PP 24.2

Biserica n-a atins unitatea despre care se vorbește aici, în timpul perioadei apostolice; căci, foarte curând după această perioadă, umbra unui mare întuneric spiritual a început să întunece biserica; și cu siguranță că, în timpul acestei stări de declin, această plinătate a lui Hristos și unitatea credinței n-au fost realizate. Și nici nu vor fi atinse. până când ultima solie de har nu va strânge din fiecare neam și popor, din toate clasele sociale și din fiecare grupare religioasă neconformă adevărului, un popor în care să se realizeze toate reformele Evangheliei, așteptând revenirea Fiului omului. Și într-adevăr, dacă vreodată în experiența ei biserica va avea nevoie de aportul fiecărui dar ce i-a fost atribuit pentru mângâierea și călăuzirea ei, pentru încurajarea și ocrotirea ei, atunci aceasta va fi în timpul și-n mijlocul primejdiilor din zilele din urmă, când puterile răului, desăvârșite prin experiență și educare pentru îndeplinirea lucrării lor nefaste, vor înșela, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși, prin măiestritele lor acțiuni amăgitoare. Deci, foarte potrivite și necesare sunt profețiile cu privire la revărsarea Duhului Sfânt, spre folosul bisericii din zilele din urmă. PP 24.3