Unitate în Hristos

„Amintiți-vă că Satana este viu și lucrează neîncetat, iar în fiecare zi avem nevoie să strigăm cu stăruință către Dumnezeu pentru ajutor și putere ca să-i putem rezista. Atâta timp cât Satana domnește, vom avea eul de biruit și ispite de învins. Nu există niciun loc de popas, niciun punct la care să putem ajunge și să spunem că am atins pe deplin desăvârșirea.”

Viața creștinului este o continuă înaintare. Isus Își curăță și Își rafinează poporul, iar când chipul Său se reflectă în mod desăvârșit în copiii Săi, înseamnă că aceștia sunt desăvârșiți și sfinți, pregătiți pentru a fi strămutați de pe acest pământ. Creștinul are o mare lucrare de făcut. Noi suntem chemați să ne curățim de orice întinare a trupului și a spiritului și să ne desăvârșim sfințenia în temere de Dumnezeu. Înțelegem astfel în ce constă lucrarea noastră. Creștinului îi revine o lucrare continuă. Ca să aducă roade, fiecare mlădiță a viței trebuie să-și tragă seva de viață și puterea din viță. 1M 340.5

„Prin urmare, este imperativ ca fiecare credincios al Adevărului Prezent să învețe și să practice numai Adevărul Prezent — să nu învețe nici mai puțin, nici mai mult decât ceea ce este publicat; să nu împletească în el interpretări sau explicații personale, teorii ori idei proprii; și să nu facă nici mai puțin, nici mai mult decât ceea ce cere solia.”

În prima biserică creștină erau unii care nu voiau să recunoască nici pe Pavel, nici pe Apolo, ci susțineau că Petru era conducătorul lor. Ei afirmau că Petru fusese mai apropiat de Hristos, atunci când Învățătorul fusese pe pământ, în vreme ce Pavel fusese un prigonitor al credincioșilor. Vederile și simțămintele lor erau ferecate de prejudecată. Ei nu vedeau dărnicia și dragostea gingașă care dovedesc că Hristos locuiește în inimă. FA 279.3

Era primejdia ca acest spirit de partidă să aibă urmări foarte rele pentru biserica creștină și Pavel a fost învățat de Domnul să rostească cuvinte serioase de mustrare. Pe aceia care spuneau: „Eu sunt al lui Pavel. Și eu al lui Apolo. Și eu al lui Chifa. Și eu al lui Hristos”, apostolul îi întreba: „Hristos a fost împărțit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel ați fost botezați?” El stăruia de ei ca „nimeni să nu se fălească dar cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viața, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, și voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1, 12.13; 3, 21-23.) FA 280.1

Pavel și Apolo erau în deplină înțelegere. Cel din urmă era dezamăgit și întristat din pricina dezbinării ce exista în Corint; el nu a folosit nimic din faptul că ei îl preferau, și nici nu i-a încurajat la aceasta, ci a părăsit în grabă acest câmp al discordiei. Când mai târziu Pavel a stăruit ca să mai viziteze Corintul, el nu a vrut și, vreme îndelungată, nu a mai lucrat acolo până mai târziu, când biserica ajunsese la o mai bună stare spirituală. FA 280.2

„În această scrisoare, Pavel s-a străduit să le arate corintenilor puterea lui Hristos de a-i păzi de rău. Pentru a-i ajuta să se elibereze din robia păcatului, Pavel le-a amintit dreptul pe care Îl are asupra lor Acela căruia Își dedicaseră viața: «Voi nu sunteți ai voștri; căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru.»” (TT, p. 163, par. 25)

„Pavel i-a îndemnat stăruitor să-și țină sub control pasiunile și poftele firii pământești. El a căutat să trezească tot ce era mai bun în natura lor și să-i inspire să tindă spre o viață mai înaltă. El știa că, la fiecare pas pe calea creștină, credincioșii din Corint aveau să fie împotriviți de Satana și că vor trebui să ducă lupte în fiecare zi. Aveau să fie nevoiți să respingă vechile obiceiuri și înclinațiile firești, veghind neîncetat în rugăciune. Dar Pavel știa, de asemenea, că în Hristos cel răstignit le era oferită o putere suficientă pentru a-i face în stare să reziste oricărei ispite spre rău.” (TT, p. 163, par. 3)

„Credincioșii din Corint văzuseră doar primele raze ale zorilor slavei lui Dumnezeu. Dorința lui Pavel pentru ei era ca ei să continue să-L cunoască pe Acela a cărui venire este pregătită ca revărsatul zorilor și să învețe de la El până când vor ajunge la lumina deplină a amiezii unei credințe desăvârșite în Evanghelie.” (TT, p. 163, par. 4)

Străduiți-vă cu toată convingerea pentru unitate. Rugați-vă pentru ea, lucrați pentru ea! Aceasta va aduce sănătate spirituală, înnobilarea gândului, noblețe de caracter, o dispoziție cerească, făcându-vă în stare să biruiți egoismul și bănuielile rele și să fiți mai mult decât biruitori prin Acela care v-a iubit și S-a dat pe Sine pentru voi. Crucificați eul; socotiți-i pe alții mai presus de voi. În felul acesta, veți fi aduși în unitate cu Hristos. Înaintea Universului ceresc și înaintea bisericii și a lumii, veți da dovada de necontestat că sunteți fii și fiice ale lui Dumnezeu. Dumnezeu va fi glorificat prin exemplul pe care voi îl dați. 9M 188.1

Lumea are nevoie să vadă săvârșită înaintea ei minunea care leagă laolaltă, în iubire creștină, inimile celor din poporul lui Dumnezeu. Ea are nevoie să-i vadă pe cei care fac parte din poporul Domnului stând împreună în locurile cerești, în Hristos. Nu vreți să dați, prin viața voastră, o dovadă despre ce poate face adevărul lui Dumnezeu pentru aceia care Îl iubesc pe El și Îi slujesc? Dumnezeu știe ce puteți fi. El știe ce poate face harul divin pentru voi, dacă veți fi părtași de natură divină. 9M 188.2

„Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveți toți același fel de vorbire, să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire”. 5M 236.1

Unirea este tărie; divizarea este slăbiciune. Când aceia care cred adevărul prezent sunt uniți, exercită o influență foarte mare. Satana înțelege foarte bine acest lucru. El n-a fost niciodată mai hotărât ca acum să facă fără de efect adevărul lui Dumnezeu, cauzând amărăciune și disensiuni printre poporul lui Dumnezeu. 5M 236.2

Timp de un an și jumătate, cât petrecuse Pavel în Corint, în mod intenționat el a prezentat Evanghelia în simplitatea ei. Nu „cu o vorbire sau înțelepciune strălucită” a venit el la corinteni; însă cu temere și cutremur și „într-o dovadă dată de Duhul și de putere” vestise el „taina lui Dumnezeu”, „pentru ca credința” lor „să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 2, 1.4.5.) FA 270.3

În mod necesar, Pavel adaptase felul lui de învățătură la condiția bisericii. „Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești”, le-a lămurit el mai târziu; „ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteați suferi; și nici acum chiar nu le puteți suferi”. (1 Corinteni 3, 1.2.) Mulți dintre credincioșii corinteni fuseseră întârzietori în a învăța lecțiile pe care el se străduise să-i învețe. Înaintarea lor în cunoștința spirituală nu fusese într-un raport direct proporțional cu privilegiile și ocaziile lor. În timp ce ei ar fi trebuit să fie mult mai înaintați în experiența creștină și în stare să înțeleagă și să trăiască adevărurile profunde ale Cuvântului, ei se găseau acolo unde fuseseră și ucenicii atunci când Hristos le-a spus: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta”. (Ioan 16, 12.) Gelozia, bănuiala rece, cum și învinuirea închiseseră inimile multor credincioși corinteni față de lucrarea deplină a Duhului Sfânt, care „cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 2, 10.) Oricât de înțelepți ar fi fost ei în cunoștințele lumii, ei nu erau decât prunci în ce privește cunoașterea lui Hristos. FA 271.1

Lucrarea lui Pavel fusese aceea de a instrui pe convertiții corinteni în cele dintâi lucruri, în însăși alfabetul sau începuturile credinței creștine. El fusese obligat să-i învețe ca pe unii care nu știau nimic despre lucrările puterii divine asupra inimii. În vremea aceea, ei nu erau în stare să înțeleagă tainele mântuirii; căci „omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege pentru că trebuie judecate duhovnicește”. (Ver 14.) Pavel se străduise să semene sămânța pe care alții trebuia să o ude. Cei care i-au urmat trebuia să ducă mai departe lucrarea de la punctul de unde o lăsase, dând lumină și cunoștință spirituală la timpul potrivit, în măsura în care biserica era în stare să o suporte. FA 271.2

„Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui.” 1 Corinteni 4, 2. Dacă cinstea este un principiu esențial al vieții de afaceri, nu ar trebui oare să ne recunoaștem obligația față de Dumnezeu — obligația care stă la baza tuturor celorlalte? Ed 139.1

Prin poziția pe care o avem ca ispravnici, suntem plasați de asemenea sub obligația față de oameni, nu numai față de Dumnezeu. Fiecare făptură omenească este îndatorată infinitei iubiri a Răscumpărătorului pentru darurile vieții. Hrană, îmbrăcăminte, adăpost, trup, minte și suflet — toate sunt cumpărate cu sângele Său. Iar prin obligația recunoștinței și slujirii, care se impun astfel, Hristos ne-a legat de semenii noștri. El ne îndeamnă: „Slujiți-vă unii altora în dragoste.” Galateni 5, 13. „Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.” Matei 25, 40. Ed 139.2

„Eu sunt dator,” declară Pavel, „și Grecilor și Barbarilor, și celor învățați și celor neînvățați.” Romani 1, 14. La fel suntem și noi. Prin tot ceea ce viața noastră a fost mai mult binecuvântată decât a altora avem obligația față de fiecare făptură umană căreia îi putem face bine. Ed 139.3

Aceste adevăruri se aplică și la cămară, și la pungă. Bunurile de care dispunem nu sunt ale noastre, și acest lucru nu poate fi pierdut din vedere fără a ne afla în primejdie. Suntem ispravnici, iar de modul în care ne achităm de obligația pe care o avem față de Dumnezeu și oameni depinde atât bunăstarea semenilor noștri, cât și propriul destin pentru viața aceasta și cea care va veni. Ed 139.4

„Acceptând să devină om, Hristos a manifestat o umilință care este uimirea ființelor cerești. Însuși faptul de a consimți să devină om nu ar fi fost o umilire dacă nu ar fi existat realitatea preexistenței Sale înălțate. Trebuie să ne deschidem înțelegerea pentru a realiza că Hristos Și-a lăsat deoparte haina Sa împărătească, coroana Sa regală și înalta Sa autoritate și Și-a îmbrăcat divinitatea în natura omenească, pentru a-l întâlni pe om acolo unde se afla și pentru a aduce familiei omenești puterea morală de a deveni fii și fiice ale lui Dumnezeu. Pentru a-l răscumpăra pe om, Hristos S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (1SA, p. 243)

„Psalmistul spune: «Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate» (Psalmul 119:130). Atunci când adevărul lucrează doar asupra conștiinței, el produce multă neliniște. Dar când adevărul este primit în inimă, întreaga ființă este adusă în robia lui Isus Hristos. Chiar și gândurile sunt luate captive, deoarece mintea lui Hristos lucrează acolo unde voința este supusă voinței lui Dumnezeu. «Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus» (Filipeni 2:5). Acela pe care Domnul îl face liber este cu adevărat liber și nu mai poate fi adus în robia păcatului.” (Manuscript 67, 1894; 1MCP, p. 324, par. 3)

Aceste istorisiri sunt de un interes vital. Pentru nimeni nu au o importanță mai mare decât pentru tineri. Moise a renunțat la perspectiva unei împărății, Pavel la avantajele bogăției și cinstei în mijlocul poporului său — pentru o viață în care au purtat poveri în slujba lui Dumnezeu. Pentru mulți, viața acestor bărbați pare că a fost una de renunțare și sacrificiu. Chiar așa a fost? Moise „socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului”. Pavel declara: „Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos.” Filipeni 3, 7.8. El era mulțumit de alegerea pe care o făcuse. Ed 68.3

Și Pavel a fost susținut în lucrările sale diverse de puterea păstrătoare a prezenței Sale. „Pot totul”, a spus el, „în Hristos care mă întărește”. „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: «Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua, suntem socotiți ca niște oi de tăiat». Totuși, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” Filipeni 4, 13; Romani 8, 35-39. Ed 69.3

Cu toate acestea, există o bucurie viitoare spre care Pavel privea ca la o răsplată pentru truda lui — aceeași bucurie de dragul căreia Hristos a îndurat crucea și a disprețuit rușinea — bucuria de a vedea roadele lucrării Sale. „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă?” scria el tesalonicenilor convertiți. „Nu sunteți voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteți slava și bucuria noastră.” 1 Tesaloniceni 2, 19.20. Ed 70.1

Cine ar putea evalua care sunt, pentru lume, rezultatele lucrării de o viață a lui Pavel? Dintre toate acele influențe binefăcătoare care alină suferința, alungă întristarea, îngrădesc răul, care înalță viața de la ceea ce este egoist și senzual și o slăvesc prin nădejdea nemuririi, cât se datorează străduințelor lui Pavel și a tovarășilor lui de lucru în timp ce călătoreau nebăgați în seamă din Asia până pe țărmurile Europei? Ed 70.2

Cât a meritat pentru oricare viață faptul de a fi fost unealta lui Dumnezeu în punerea în mișcare a unor astfel de influențe ale binecuvântării? Va merita să vedem, în veșnicie, rezultatele unei astfel de lucrări de-o viață? Ed 70.3

„Dacă fiii lui Dumnezeu sunt una în Hristos, atunci cum privește Isus sistemul de caste, deosebirile sociale sau separarea omului de semenul său din cauza culorii pielii, a rasei, a poziției sociale, a bogăției, a originii sau a realizărilor personale? Secretul unității se găsește în egalitatea credincioșilor în Hristos. Cauza oricărei dezbinări, neînțelegeri și diferențe se află în despărțirea de Hristos. Hristos este centrul spre care trebuie să fie atrași toți, căci cu cât ne apropiem mai mult de acest centru, cu atât ne apropiem mai mult unii de alții în simțăminte, în simpatie și în dragoste, crescând în caracterul și chipul lui Isus. La Dumnezeu nu există părtinire.” (1SA, p. 259, par. 2)

„Isus cunoștea cât de lipsită de valoare este fastul pământesc și nu acorda nicio atenție strălucirii lui exterioare. Prin demnitatea sufletului Său, prin înălțimea caracterului Său și prin noblețea principiilor Sale, El Se afla cu mult deasupra modei deșarte a lumii. Deși profetul Îl descrie ca fiind «disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința» (Isaia 53:3), El ar fi putut fi socotit cel mai înalt dintre nobilii pământului. Cele mai alese cercuri ale societății omenești L-ar fi primit cu onoare dacă ar fi binevoit să le accepte favoarea; însă El nu dorea aplauzele oamenilor, ci trăia independent de orice influență omenească. Bogăția, poziția socială și rangul lumesc, cu toate varietățile și distincțiile lor de măreție omenească, nu reprezentau pentru El decât diferite trepte ale nimicniciei, pentru Acela care părăsise onoarea și slava cerului și care nu avea nicio strălucire pământească, nu se bucura de lux și nu afișa nicio podoabă în afară de smerenie.” (1SA, p. 259, par. 3)

„Cei smeriți, cei legați de sărăcie, apăsați de griji și împovărați de muncă, nu puteau găsi nimic în viața și exemplul Său care să-i facă să creadă că Isus nu le cunoștea încercările, nu înțelegea povara împrejurărilor lor și nu putea să simtă împreună cu ei în lipsurile și durerile lor. Simplitatea vieții Sale zilnice era în armonie cu umila Sa naștere și cu condițiile în care a trăit. Fiul Dumnezeului infinit, Domnul vieții și al slavei, S-a coborât cu smerenie la viața celor mai umili, pentru ca nimeni să nu simtă că este exclus din prezența Sa. El S-a făcut accesibil tuturor. Nu Și-a ales un cerc restrâns de favoriți cu care să Se asocieze, ignorându-i pe ceilalți. Duhul lui Dumnezeu este întristat atunci când spiritul exclusivist îi desparte pe oameni unii de alții, mai ales când acesta se găsește printre cei care mărturisesc că sunt copiii Săi.” (1SA, p. 260, par. 1)

„Hristos a venit să ofere lumii un exemplu despre ceea ce poate fi omenirea desăvârșită atunci când este unită cu divinitatea. El a prezentat lumii o nouă dimensiune a adevăratei măreții prin manifestarea milei, compasiunii și iubirii. El le-a oferit oamenilor o nouă înțelegere a caracterului lui Dumnezeu. Ca și Cap al omenirii, El i-a învățat pe oameni principiile guvernării divine, prin care a descoperit armonia dintre milă și dreptate. Împăcarea dintre milă și dreptate nu presupunea niciun compromis cu păcatul și nici nu ignora cerințele dreptății; ci, acordând fiecărui atribut divin locul rânduit, mila putea fi exercitată chiar și în pedepsirea omului păcătos și nepocăit, fără a-și pierde blândețea sau caracterul ei plin de compasiune, iar dreptatea putea fi exercitată prin iertarea păcătosului pocăit, fără a-și încălca integritatea.” (1SA, p. 260, par. 2)