Sabat după-amiază 16 Mai
Memory Text:
“Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. - Evrei 11:1
Cu privire la îndreptățirea prin credință, există pericolul de a-i atribui un merit credinței. Când luați neprihănirea lui Hristos ca pe un dar, sunteți îndreptățiți fără plată, prin răscumpărarea lui Hristos. Ce este credința? „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11, 1.) Este un asentiment intelectual față de faptele lui Dumnezeu, care angajează inima într-o consacrare de bunăvoie și în slujire adusă lui Dumnezeu, Cel care a dat înțelegerea, a impresionat inima, a atras la început atenția spre Hristos, ca să-L vadă pe crucea Golgotei. Credința înseamnă a-I da lui Dumnezeu puterile intelectuale, a-I încredința lui Dumnezeu mintea și voința și a-L face pe Hristos unica poartă de intrare în împărăția cerurilor. CF 25.2
Când oamenii vor înțelege că nu pot câștiga neprihănirea prin meritele faptelor proprii, și când îl vor căuta pe Domnul Isus Hristos cu o dependență deplină și fermă de El, ca fiind singura lor speranță, nu va mai exista atât de mult eu și atât de puțin Isus. Sufletele și trupurile sunt întinate și murdărite de păcat, inima este înstrăinată de Dumnezeu, și totuși mulți luptă, cu puterile lor limitate, să câștige mântuirea prin fapte bune. Isus, cred ei, va face o parte din mântuire, iar ei trebuie să facă restul. Acești oameni trebuie să înțeleagă prin credință că neprihănirea lui Hristos este singura lor speranță pentru prezent și pentru veșnicie. CF 25.3
Duminică, 17 Mai
Dă-mi doar un semn!
Chiar și oamenii din vremea Domnului Isus voiau un semn că El era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, deși primiseră deja multe semne. Cum a răspuns Isus? (Vezi Marcu 8:11,12.)
Fiecare minune săvârșită de Isus era un semn al divinității Sale. El săvârșea întocmai lucrarea prevestită despre Mesia; dar, pentru farisei, aceste fapte ale milei erau o reală ofensă. Mai marii iudeilor priveau cu o crudă indiferență la suferințele oamenilor. În multe cazuri, egoismul și nedreptățile lor cauzaseră suferința pe care o alina Hristos. În felul acesta, minunile Lui erau o mustrare pentru ei. HLL 406.4
Ceea ce-i făcea pe iudei să lepede lucrarea Mântuitorului era tocmai cea mai puternică dovadă a caracterului Său divin. Însemnătatea cea mai mare a minunilor Sale se vedea în faptul că ele erau împlinite pentru binecuvântarea oamenilor. HLL 406.5
Cea mai evidentă dovadă că El venea de la Dumnezeu era faptul că viața Lui descoperea caracterul lui Dumnezeu. El împlinea lucrările și rostea cuvintele lui Dumnezeu. O astfel de viață este cea mai mare minune. Când, în zilele noastre, este prezentată solia adevărului, se găsesc mulți care, asemenea iudeilor, strigă: „Arată-ne un semn! Fă o minune!” Hristos n-a săvârșit nici o minune la cererea fariseilor. El n-a făcut în pustie nici o minune, ca răspuns la insinuările lui Satana. Nici nouă nu ne dă putere pentru a ne răzbuna sau pentru a satisface cererile necredinței sau ale mândriei. Dar Evanghelia nu e lipsită de semnul originii ei dumnezeiești. Nu e o minune faptul că noi putem să ne smulgem din robia lui Satana? Vrăjmășia împotriva lui Satana nu izvorăște din inima omului, ci este sădită prin harul lui Dumnezeu. Când cineva, care a fost stăpânit de o voință încăpățânată și rătăcită, este eliberat și se supune din toată inima atracției puterii lui Dumnezeu, se săvârșește o minune, ca atunci când cineva, care a fost într-o mare rătăcire, ajunge să înțeleagă adevărul moral... O viață statornică în Hristos este o mare minune. În predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, semnul care trebuie să se dea pe față acum și totdeauna este prezența Duhului Sfânt, care să facă din Cuvânt o putere de renaștere pentru aceia care îl aud. Aceasta este mărturia dată de Dumnezeu în fața lumii despre misiunea dumnezeiască a Fiului Său. HLL 407.1
Cei care doreau un semn de la Isus își împietriseră atât de mult inimile în necredință, încât n-au văzut în caracterul Său chipul lui Dumnezeu. Ei nu voiau să vadă că misiunea Lui era o împlinire a profețiilor Scripturilor. În parabola cu omul bogat și săracul Lazăr, Isus le-a spus fariseilor: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.” (Luca 16, 31.) Nu mai putea fi dat nici un semn în cer sau pe pământ care să-i ajute. HLL 407.2
Luni 18 Mai
Domnul Isus ne vede credința
Compară modul în care Domnul Isus descrie credința ucenicilor Săi, în Marcu 4:40, cu credința femeii din Matei 15:21-28!
După cum Isus Se sprijinea prin credință pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel și noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă s-ar fi încrezut în El, ucenicii ar fi rămas liniștiți. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredința. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Isus; și numai atunci când, ajunși la disperare, nu s-au mai încrezut în ei înșiși, ci s-au îndreptat către El, Isus a putut să le dea ajutor. HLL 336.2
Mântuitorul e mulțumit. A pus la probă credința ei în El. Prin purtarea față de această femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtășească de darurile Tatălui. Acum Hristos îi împlinește rugămintea și termină învățătura dată ucenicilor. Întorcându-Se către ea, cu o privire plină de milă și de iubire, El zice: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești”. Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoșit. Demonul n-a mai tulburat-o. Femeia a plecat mărturisind pe Mântuitorul ei, fericită că i s-a împlinit rugăciunea. HLL 401.3
Ce aflăm despre credință din relatarea din Luca 7:1-10?
Bătrânii iudeilor care îl recomandaseră pe sutaș lui Hristos arătaseră cât de departe erau de spiritul Evangheliei. Nici ei nu recunoșteau că marea noastră nevoie este aceea de a ne încrede doar în harul lui Dumnezeu. În îndreptățirea lor de sine, ei îl recomandau pe sutaș pentru binele pe care îl făcuse „poporului nostru”. Dar sutașul a spus despre sine: „Nu sunt vrednic”. Inima lui fusese atinsă de harul lui Hristos. Și-a văzut nevrednicia; totuși s-a temut să rămână fără ajutor. Nu s-a încrezut în propria bunătate; argumentul era nevoia lui cea mare. Credința lui s-a prins de Hristos și de caracterul adevărat. N-a crezut în El doar ca într-un făcător de minuni, ci ca într-un Prieten și un Mântuitor al omenirii. HLL 316.4
Astfel trebuie să vină orice păcătos la Hristos. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui.” (Tit 3, 5.) Când Satana îți spune că ești păcătos și că nu poți spera să primești binecuvântarea lui Dumnezeu, spune-i că Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoși. N-avem nimic care să ne poată recomanda lui Dumnezeu; dar apărarea la care putem să apelăm totdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca puterea Lui mântuitoare să fie o necesitate. Renunțând la încrederea în noi înșine, trebuie să privim la crucea de pe Golgota și să zicem: HLL 317.1
„Neputând s-aduc nimic, Lângă crucea Ta, azi, pic.” HLL 317.2
Iudeii fuseseră învățați din copilărie cu privire la lucrarea lui Mesia. Ei aveau cuvintele inspirate ale patriarhilor și profeților, precum și învățătura simbolică a serviciului jertfelor. Dar ei disprețuiseră lumina și acum nu vedeau în Isus nimic care să-i atragă. Dar sutașul, născut între păgâni, educat în idolatria Romei imperiale, instruit ca soldat, după aparențe despărțit de viața spirituală prin educație și împrejurări și, mai mult, împiedicat de bigotismul iudeilor și de disprețul concetățenilor săi față de poporul Israel — omul acesta a înțeles adevărul față de care fiii lui Avraam erau orbi. El nu a așteptat să vadă dacă iudeii aveau să-L primească pe Acela care pretindea că este Mesia. Când „adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1, 9) a luminat asupra lui, el, deși era departe, a înțeles slava Fiului lui Dumnezeu. HLL 317.3
Marți 19 Mai
Credința nu este un sentiment
Ce ne spune Efeseni 2:8 despre rolul credinței în mântuire? De ce nimeni nu poate spune în mod justificat: „Nu am credință pentru că Dumnezeu nu mi-a dat-o”?
Ideea că neprihănirea lui Hristos ne este atribuită ca un dar primit fără plată de la Dumnezeu, și nu datorită vreunui merit al nostru, este o idee prețioasă. Vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului nu vrea ca acest adevăr să fie prezentat cu claritate, deoarece știe că, dacă oamenii l-ar accepta pe deplin, puterea lui ar fi distrusă. Dacă Satana poate influența mintea acelora care se declară a fi copiii lui Dumnezeu într-o asemenea măsură, încât să fie cuprinsă de îndoială, necredință și întuneric, el îi poate birui prin ispită. SEv 161.1
Trebuie să fie încurajată acea credință simplă, care acceptă cuvintele lui Dumnezeu așa cum sunt ele. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă acea credință care se bazează pe puterea divină, „căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”. (Efeseni 2, 8.) Atunci când sunt ispitiți, cei care cred că Dumnezeu le-a iertat păcatele, datorită lui Hristos, nu ar trebui să ezite să continue cu hotărâre lupta cea bună a credinței. Credința lor va deveni tot mai puternică, până când vor declara, atât prin viața lor de creștini, cât și prin cuvintele lor: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat”. (1 Ioan 1, 7.) SEv 161.2
Se pune adesea întrebarea: „De ce atunci, sunt atât de mulți care pretind a crede în Cuvântul lui Dumnezeu, dar la care nu se vede nici o schimbare, nici o reformă în cuvinte, în spirit și-n caracter? De ce sunt totuși așa de mulți care nu suportă opoziția față de scopurile și planurile lor, și care dau pe față un temperament nesfânt, ale căror cuvinte sunt aspre, poruncitoare și pătimașe?” În viața lor se manifestă aceeași iubire de sine, aceeași îngăduință egoistă, același temperament, aceeași vorbire repezită, cum se vede în viața celor lumești. Există aceeași mândrie plină de susceptibilitate, aceeași îngăduință față de înclinațiile naturale, aceeași perversitate de caracter, ca și când adevărul le-ar fi cu totul necunoscut. Motivul este acela că unii ca aceștia nu sunt convertiți. Ei n-au ascuns aluatul adevărului în inimă. Acesta n-a avut ocazia să-și facă lucrarea sa. Tendințele spre rău, naturale și cultivate, n-au fost supuse puterii transformatoare a Duhului Sfânt. Viața lor dă pe față absența harului Domnului Hristos, necredință în puterea Sa de transformare a caracterului. PDH 99.1
„Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.” Romani 10, 17. Sfintele Scripturi sunt principalul mijloc folosit în lucrarea de transformare a caracterului. Domnul Hristos se ruga: „Sfințește-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul”. Dacă este cercetat și trăit, Cuvântul lui Dumnezeu lucrează asupra inimii, supunând orice trăsătură de caracter nesfințită. Duhul Sfânt vine să convingă de păcat, iar credința care ia naștere în inimă lucrează prin dragostea lui Hristos, făcându-ne după chipul Său la corp, suflet și spirit. Atunci Dumnezeu ne poate folosi ca să facem voia Sa. Puterea ce ne-a fost dată lucrează dinăuntru în afară, făcându-ne în stare să facem cunoscut și altora adevărul ce ne-a fost împărtășit. PDH 100.1
Miercuri 20 Mai
Exemple de credință
Studiază astăzi Evrei 11, marele capitol al credinței, și răspunde la următoarele întrebări:
Cine a intrat în țara făgăduită? – Toți cu excepția murmurătorilor. Credeți că puteți alimenta același spirit de murmurare și plângere și în ciuda acestui fapt să primiți pecetea? – Ce gând absurd! Cât de nedrept ar fi pentru un Dumnezeu drept să distrugă pe cei neascultători din acea zi, dar să salveze pe cei neascultători de astăzi.
Ce a făcut ca un grup să fie eligibil pentru a trece Iordanul? - Era încrederea lor în Dumnezeu, știind că El era liderul lor principal. Ei i-au recunoscut pe Moise și Iosua drept cei prin care Dumnezeu comunica cu ei. Nu îi considerau ca fiind nimeni altcineva decât cine erau de fapt. Erau mulțumiți cu soarta lor. Au primit ordinele așa cum au fost date. De aceea au fost singurii care au intrat în țară.
Având aceste exemple în fața noastră, acest tablou după care să ne ghidăm, pot spune cu certitudine dacă sunt îndreptat către Împărăție sau dacă sunt îndreptat spre pântecele pământului (Apocalipsa 12:16). Și sunt sigur că și tu poți spune în ce direcție te îndrepți. Domnul nu cere mai mult sau mai puțin de la noi decât El a cerut de la tipurile noastre. Prin urmare, nu există niciun mister cu privire la ceea ce trebuie să facem și la ceea ce nu trebuie să facem pentru a primi pecetea lui Dumnezeu.
Nu trebuie să mergem într-un ținut al minunilor, nici nu trebuie să adoptam ideea că trebuie să avem un sentiment misterios sau vreo o emoție excitantă, nu trebuie să ne aruncăm în praf sau să sărim până în tavan. Nu, nu trebuie să facem din noi înșine niște neînțelepți. Tot ce trebuie să facem este să fim noi înșine. Să fim liniștiți, decenți, respectabili, asemănători ființelor cerești, străduindu-ne să facem voia lui Dumnezeu pe pământ așa cum se face în ceruri. Nu trebuie să ne afișăm pe noi înșine, dar trebuie să ne ocupăm de afacerile pe care ni le-a dat Dumnezeu și să ne ferim de a ne amesteca în afacerile altora.
Doar când vom face tot ce putem pentru a respecta cerințele soliei de astăzi, nu de ieri, vom fi sigilați pentru a fi cu Mielul pe Mt. Sion.
Nu trebuie să ne bucurăm că, în timp ce suntem invitați în Împărăție, ni se spune, de asemenea, cum să ajungem acolo? Văzând toate acestea, nu trebuie să lăsăm niciodată ca încrederea noastră în Dumnezeu să se piardă. Trebui să fim stabili, fermi în orice, să nu ne lipsească nimic. Slujitorii lui Dumnezeu de la ceasul al unsprezecelea, spune Inspirația, trebuie să fie „un popor mare și puternic, cum n-a mai fost din veac și nici în vremurile viitoare nu va mai fi”. Ioel 2: 2. Ei știu ce cred și cred ceea ce știu. Și cel mai important dintre toate, ei știu că sunt conduși de Dumnezeu, nu de om.
Nu sunt ca fariseii care construiau monumente în memoria profeților morți (Mat. 23: 29-31) și în același timp ucideau pe cei vii! Cu această lumină care strălucește pe calea noastră, Evrei, capitolele 3, 4, 10 și 11 devin auto-interpretate.
Joi 21 Mai
Credința Domnului Isus
Citește Apocalipsa 14:12! Ce înseamnă „credința lui Isus”?
Dacă dorim să avem duhul și puterea soliei îngerului al treilea, trebuie să prezentăm Legea și Evanghelia împreună, deoarece ele merg mână în mână. În timp ce o putere satanică îi instigă pe copiii neascultării să anuleze Legea lui Dumnezeu și să calce în picioare adevărul că Hristos este neprihănirea noastră, o putere cerească impresionează inima celor credincioși, îndemnându-i să înalțe Legea și pe Domnul Isus ca Mântuitor puternic. Dacă în experiența poporului lui Dumnezeu nu se va manifesta puterea divină, teoriile și ideile false vor captiva mințile, muți vor înlătura pe Hristos și neprihănirea Lui din experiența lor, iar credința lor va fi lipsită de puterea vieții. SEv 161.3
Ce ne spune Matei 26:36-42 despre credința Domnului Isus în acest moment crucial?
Priviți-L cântărind prețul ce trebuia plătit pentru mântuirea celor păcătoși. În agonia Sa, El Se prindea de pământul rece ca și când ar fi vrut să împiedice îndepărtarea de Tatăl Său. Roua rece a nopții a căzut pe trupul Său întins la pământ, dar El nu-i dădu atenție. De pe buzele Sale palide veni strigătul amar: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta”. Dar chiar și în aceste împrejurări, El a adăugat: „Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26, 39.) HLL 687.2
De trei ori a înălțat El ruga aceasta. De trei ori natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele momente însă, istoria neamului omenesc I s-a înfățișat Răscumpărătorului lumii. El a văzut că, dacă sunt lăsați în voia lor, călcătorii legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea și plânsul unei lumi blestemate s-au înfățișat înaintea Sa. El a privit soarta ei amenințătoare și a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge și, prin El, milioane de oameni sortiți pieirii pot câștiga viața veșnică. El a părăsit curțile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie și slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. Și El nu Se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispășire pentru un neam de oameni care, cu bună știință, au păcătuit. Ruga Sa respira acum numai supunere: „Dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta”. HLL 690.3
Vineri 22 Mai
Alte gânduri
Dumnezeu ne cere să ne mărturisim păcatele și să ne umilim inima înaintea Sa, dar, în același timp, trebuie să avem încredere în El, ca într-un Tată duios, care nu-i va părăsi pe cei ce se încred în El. Mulți dintre noi umblă prin vedere, și nu prin credință. Noi credem în lucrurile care se văd, dar nu prețuim făgăduințele prețioase care ne sunt date în Cuvântul lui Dumnezeu, și totuși nu există nici o altă modalitate prin care îl putem dezonora pe Dumnezeu mai categoric, decât aceea de a arăta că nu avem încredere în ce spune El și de a ne întreba dacă Domnul vorbește serios sau ne înșală. CF 35.2
Dumnezeu nu renunță la noi din cauza păcatelor noastre. Putem să facem greșeli și să întristăm Duhul Său, dar, dacă ne pocăim și venim la El cu inima smerită, El nu ne va alunga. Există piedici care trebuie să fie îndepărtate. Au fost cultivate simțăminte greșite și a existat mândrie, mulțumire de sine, nerăbdare și murmurare. Toate acestea ne despart de Dumnezeu. Păcatele trebuie să fie mărturisite și în inimă trebuie să aibă loc o lucrare mai adâncă a harului. Cei care se simt slabi și descurajați pot să ajungă oameni puternici ai lui Dumnezeu și să îndeplinească o lucrare nobilă pentru Domnul. Dar ei trebuie să lucreze dintr-o perspectivă înaltă și să nu fie influențați de nici un motiv egoist. CF 35.3