O slujire din dragoste

„Din Efes, Pavel a mers la Troa, având mereu înaintea sa același obiectiv: acela de a face cunoscut oamenilor calea mântuirii prin Hristos. Cu prilejul unei vizite anterioare în acest oraș, viziunea despre omul din Macedonia și strigătul său stăruitor: «Treci în Macedonia și ajută-ne!» îl hotărâseră să predice Evanghelia în Europa. De aceea, șederea sa în Troa a fost scurtată și a fost împiedicat să lucreze acolo așa cum își propusese; totuși, el spune că acum i se deschisese de către Domnul o ușă și a pus temelia unei biserici, care a crescut rapid.” LP 172.2

„Pavel îi ceruse lui Tit, la întoarcerea acestuia din Corint, să i se alăture din nou la Troa și aștepta sosirea acestui iubit tovarăș de lucrare, nădăjduind să primească vești despre biserica din Corint. Dar săptămână după săptămână a trecut, iar Tit nu a venit. Neliniștea apostolului a devenit aproape de nesuportat. El spune: «Duhul meu n-a avut nicio odihnă, pentru că n-am găsit pe Tit, fratele meu.» A plecat din Troa și s-a dus la Filipi, unde s-a întâlnit cu Timotei, fiul său în Evanghelie.” LP 173.1

„O tristețe adâncă încă apăsa asupra minții și inimii lui Pavel din cauza îngrijorărilor sale cu privire la biserica din Corint. În timp ce se afla la Filipi, el a început să le scrie cea de-a doua epistolă; căci aceștia apăsau asupra sufletului său ca o povară grea.” LP 175.4

„Povara lui Pavel din cauza corintenilor nu l-a părăsit până când a ajuns în Macedonia, unde s-a întâlnit cu Tit. El spune: «Trupul nostru n-a avut nicio odihnă, ci am fost necăjiți în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriți, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit.» Raportul acestui mesager credincios i-a ușurat foarte mult sufletul lui Pavel. Tit l-a asigurat că cea mai mare parte a bisericii din Corint se supusese îndemnurilor apostolului și dăduse dovadă de cea mai profundă pocăință pentru păcatele care aduseseră ocară asupra creștinismului. Ei i-au îndepărtat imediat din părtășia lor pe cei care păcătuiseră și care încercaseră să-și justifice purtarea lor coruptă. De asemenea, au răspuns cu noblețe apelului făcut în favoarea sfinților săraci din Ierusalim.” LP 176.1

Toți urmașii lui Hristos se vor împărtăși de această experiență. Împărtășindu-se de iubirea Sa, ei vor intra în lucrarea Lui pentru mântuirea celor pierduți. Ei iau parte la suferințele lui Hristos și vor lua parte și la slava care se va descoperi. Fiind una cu El în lucrarea Sa și bând împreună cu El din cupa durerilor, ei sunt părtași și la bucuria Sa. CMF 12.4

Fiecare suflet care a intrat în această lucrare are privilegiul de a se împărtăși de suferințele Sale. „Căci, după cum avem parte din belșug de suferințele lui Hristos, tot așa, prin Hristos, avem parte și de mângâiere.” (2 Corinteni 1, 5.) Domnul are o milă deosebită pentru cel ce plânge și puterea de a topi inimi, de a câștiga suflete. Iubirea Sa deschide o cale către sufletul rănit și zdrobit și devine un balsam vindecător pentru cei întristați. CMF 13.1

Așa cum simțea Pavel mângâierea și căldura iubirii lui Dumnezeu pătrunzând în sufletul său, el le reflecta, binecuvântându-i pe alții. Să ne revizuim astfel comportarea, încât tablourile ce atârnă pe pereții memoriei noastre să nu fie de un asemenea caracter, încât să nu ne putem uita la ele. 5M 489.3

„Pavel le-a făcut cunoscut corintenilor necazul prin care trecuse în Asia, unde spune: «Am fost apăsați peste măsură, mai presus de puterile noastre, așa încât ne pierdusem chiar și nădejdea de a mai trăi.» În prima sa epistolă, el vorbește despre lupta cu fiarele din Efes. Prin aceasta se referă la mulțimea fanatică ce striga și cerea moartea lui. Într-adevăr, aceștia se asemănau mai degrabă cu niște fiare sălbatice furioase decât cu niște oameni. Cu recunoștință față de Dumnezeu, Pavel privește în urmă la primejdia prin care trecuse și la izbăvirea sa. Când se afla în Efes, crezuse că viața sa de slujire era pe punctul de a se încheia și că urma să se împlinească făgăduința făcută lui, potrivit căreia, în cele din urmă, avea să moară pentru credința sa. Dar Dumnezeu l-a păzit, iar izbăvirea sa atât de remarcabilă i-a dat speranța că lucrarea lui nu ajunsese încă la sfârșit.” LP 178.2

„Apostolul menționează suferința sa provocată de povara bisericilor. Presiunea era uneori atât de mare, încât cu greu o putea suporta. Primejdiile din afară și temerile dinăuntru îl hărțuiau într-o măsură care îi depășea propriile puteri de a le suporta. Învățătorii mincinoși îi întorseseră pe frații săi împotriva lui; ei aduseseră acuzații false împotriva lui, pentru a-i distruge influența în bisericile pe care le întemeiase. Dar, în mijlocul tuturor persecuțiilor și descurajărilor sale, el se putea bucura de mângâierea pe care o găsea în Hristos.” LP 178.3

„Conștiința lui nu-l acuza de necinste sau de necredincioșie față de încredințarea care îi fusese dată. Pentru el era un motiv de bucurie faptul că, prin harul lui Dumnezeu, fusese făcut în stare să lucreze în slujire, nu folosindu-se de elocvența sa naturală pentru a primi laudele oamenilor, ci cu simplitate și curăție, în Duhul lui Dumnezeu, singurul său scop fiind binele sufletelor. Frica de Dumnezeu fusese întotdeauna înaintea lui; dragostea lui Hristos îl susținuse neîncetat. Nu se prefăcuse și nu lucrase pentru a dobândi onoare sau reputația de om înțelept. Înțelepciunea pe care Dumnezeu i-o dăduse o folosise pentru a salva suflete din întunericul rătăcirii și al superstiției și pentru a întări și zidi bisericile în credința preasfântă.” LP 179.1

„El veghease asupra sufletelor, ca unul care trebuia să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu. Nu fusese abătut de la scopul său nici de împotrivire, nici de minciuni, nici de prejudecățile fraților săi și nici de persecuțiile vrăjmașilor săi. Își dăruise în mod dezinteresat dragostea și munca tuturor regiunilor lumii pe care le vizitase, fără deosebire. Îl predicase pe Hristos cu sinceritate și simplitate, iar biserica din Corint nu putea aduce împotriva lui nicio acuzație întemeiată.” LP 179.2

Lucrătorii să facă cunoștință cu poporul și să le citească cuvintele prețioase ale lui Hristos. Înălțați în mijlocul lor pe Isus cel răstignit și în curând cei care au auzit avertizare din partea predicatorilor la cort, și au fost convinși, vor fi atrași pentru a pune în continuare întrebări. Acesta este timpul când să se prezinte motivele credinței noastre, și aceasta cu blândețe și cu teamă, nu o teamă de sclav, ci o teamă plină de grijă, ca nu cumva să vorbim neînțelepțește. Prezentați adevărul în toată frumusețea lui, în simplitate și sinceritate, dând hrana la timp și dând fiecăruia partea lui de hrană. 6M 75.2

Lucrarea aceasta cere ca voi să vegheați asupra sufletelor, ca unii care aveți să dați seama. Duioșia lui Hristos trebuie să stăpânească inima lucrătorului. Dacă aveți iubire față de suflete, veți da pe față o grijă gingașă pentru ele. Veți înălța rugăciuni smerite, zeloase, din inimă, pentru aceia pe care-i vizitați. Mireasma iubirii lui Hristos va fi descoperită în lucrarea voastră. Acela care și-a dat propria Sa viață pentru viața lumii va colabora cu lucrătorul neegoist pentru a face impresie asupra inimii omului. 6M 75.3

„El se referă la făgăduința pe care le-o făcuse, și anume că avea să-i viziteze înainte de a merge în Macedonia. Le spune că Dumnezeu nu-i îngăduise să-i viziteze potrivit intenției sale, deoarece prezența lui în acel moment ar fi precipitat o criză care ar fi putut pune sufletele în primejdie. Dacă i-ar fi vizitat imediat după plecarea din Efes, nu ar fi putut să se abțină de la mustrarea pe care purtarea lor o merita. Dacă atunci i s-ar fi împotrivit, puterea lui Dumnezeu, manifestată prin el, s-ar fi abătut asupra celor care făceau răul. Dumnezeu a văzut că această cale nu era potrivită în acel moment și Și-a călăuzit slujitorul într-o altă direcție. El le trimisese prima sa epistolă pentru a le arăta răul purtării lor, astfel încât să dea dovadă de pocăință și să ia măsuri împotriva celor care dezonorau biserica prin purtarea lor desfrânată.” LP 179.3

„Prin călăuzirea lui Dumnezeu fusese abătut de la planul său inițial de a-i vizita, pentru ca, atunci când avea să meargă la ei, să nu vină cu toiagul mustrării, ci cu dragoste, cu aprobare și cu un spirit de blândețe. El simțise că, în acel moment, se putea obține mai mult prin scrisoarea sa decât prin prezența lui. Îi îndemnase să îndepărteze relele care existau în mijlocul lor înainte ca el să-i viziteze personal în Corint.” LP 180.1

„Compasiunea sa față de ei se vede și în sfatul pe care li-l dă: cei care fuseseră disciplinați pentru păcatele lor și care dăduseră dovadă de pocăință trebuiau să fie primiți cu dragoste și bunătate. Ei erau liberi să acționeze în numele lui față de păcătosul pocăit. Dacă puteau să-l ierte și să-l primească pe cel pocăit, el, acționând în locul lui Hristos, avea să confirme acțiunea lor. Astfel, apostolul își arată încrederea în înțelepciunea bisericii și recunoaște autoritatea acesteia de a-i primi din nou în părtășia ei pe cei care, prin purtarea lor rea, dăduseră cândva o lovitură cauzei lui Dumnezeu, dar care acum deveniseră cu adevărat pocăiți.” LP 180.2

De câtăva vreme, Pavel purtase în sufletul lui o povară pentru biserici — o povară atât de grea, încât de-abia o mai putea duce. Învățători mincinoși căutaseră să nimicească influența lui pentru credincioși și să impună propriile lor învățături în locul adevărului Evangheliei. Necazurile și descurajările de care era înconjurat Pavel sunt dezvăluite în cuvintele: „Am fost apăsați peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, așa că nici nu mai tragem nădejde de viață”. FA 325.1

Dar acum fusese înlăturată o pricină de îngrijorare. La aflarea veștii că epistola sa fusese primită de corinteni, Pavel a izbucnit în cuvinte de bucurie: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu.. FA 325.2

Exprimându-și bucuria din pricina reconvertirii lor, cum și a creșterii lor în har, Pavel I-a atribuit lui Dumnezeu toată lauda pentru această schimbare a inimii și a vieții. „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu”, exclama el, „care ne poartă totdeauna cu carul lui de biruință în Hristos, și care răspândește prin noi în orice loc mireasma cunoștinței Lui. În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării”. FA 325.3

Pavel era acum plin de credință și nădejde. El simțea că Satana nu avea să biruiască asupra lucrării lui Dumnezeu din Corint și, în cuvinte de laudă, își exprima recunoștința inimii sale. El și conlucrătorii săi aveau să sărbătorească biruința lor asupra vrăjmașilor lui Hristos și ai adevărului, pornind înainte cu o nouă râvnă de a duce și mai departe cunoștința despre Mântuitorul. Asemenea tămâii, mirosul cel plăcut al Evangheliei avea să fie împrăștiat în lumea întreagă. Pentru cei care L-ar fi primit pe Hristos, solia avea să fie o mireasmă de viață spre viață; dar pentru cei care aveau să stăruie în necredință, ea avea să fie o mireasmă de moarte spre moarte. FA 326.1

Din Efes, Pavel a pornit într-o altă călătorie misionară, în timpul căreia nădăjduia să mai viziteze o dată locurile unde lucrase mai înainte în Europa. Zăbovind o vreme la Troa, pentru a predica „Evanghelia lui Hristos”, el i-a găsit pe unii care erau doritori să asculte solia sa. „Mi se deschisese acolo o ușă în Domnul”, a declarat el mai târziu despre lucrarea sa în acest loc. Dar, cu toate că eforturile lui la Troa au fost pline de succes, totuși el nu a putut rămâne mult timp acolo. „Grija pentru toate bisericile” și îndeosebi pentru biserica din Corint apăsa greu asupra inimii sale. El sperase să-l întâlnească pe Tit la Troa și să afle de la el cum fuseseră primite cuvintele de sfat și mustrare trimise fraților corinteni; dar a fost dezamăgit în această privință. Cu privire la această experiență, el a scris: „N-am avut liniște în duhul meu, fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit”. De aceea, el a părăsit Troa și a trecut dincolo, în Macedonia, unde, la Filipi, l-a întâlnit pe Timotei. FA 323.1

În timpul acesta, de adâncă îngrijorare cu privire la biserica din Corint, Pavel nădăjduia că va fi mai bine; totuși, uneori, simțăminte de profundă tristețe aveau să se abată asupra sufletului său, temându-se ca nu cumva sfaturile și mustrările sale să fi fost greșit înțelese. „Trupul nostru n-a avut nici o odihnă”, scria el mai târziu. „Am fost necăjit în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Dumnezeu, care îi mângâie pe cei smeriți, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit”. FA 324.1

Acest sol credincios a adus vestea îmbucurătoare că o minunată schimbare avusese loc în mijlocul credincioșilor corinteni. Mulți luaseră la inimă învățăturile cuprinse în epistola lui Pavel și se pocăiseră de păcatele lor. Viața lor nu mai era o ocară pentru creștinătate, ci, dimpotrivă, exercita o puternică influență în favoarea unei evlavii practice. FA 324.2

Plin de bucurie, apostolul a trimis o altă epistolă credincioșilor corinteni, exprimându-și bucuria inimii, ca urmare a lucrării săvârșite în ei: „Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; și chiar dacă mi-ar fi părut rău”. Când era chinuit de teama ca nu cumva cuvintele sale să fie disprețuite, deseori îi părea rău că scrisese atât de hotărât și de aspru. „Acum mă bucur”, continua el, „nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință. Căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu ca să n-aveți nici o pagubă din partea noastră. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată”. Pocăința, care este produsă prin influența harului divin asupra inimii, va conduce la mărturisirea și părăsirea păcatului. FA 324.3

„În această a doua epistolă către biserică, apostolul și-a exprimat bucuria pentru lucrarea bună care se săvârșise în ei: «Căci, chiar dacă v-am întristat prin scrisoarea mea, nu-mi pare rău» — deși fusese chinuit de teama că vor disprețui cuvintele sale și regretase aproape că scrisese atât de hotărât și de aspru. El continuă: «Acum mă bucur, nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a dus la pocăință; căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu, ca să nu suferiți nicio pagubă din partea noastră. Întristarea după voia lui Dumnezeu aduce o pocăință care duce la mântuire și de care nimeni nu se căiește.» Acea pocăință care este produsă în inimă prin influența harului divin va conduce la mărturisirea și părăsirea păcatului. Astfel de roade, spune apostolul, fuseseră manifestate de biserica din Corint: «Căci ce mare râvnă a produs în voi această întristare după voia lui Dumnezeu! Ce apărare de voi înșivă, ce indignare, ce frică, ce dorință arzătoare, ce râvnă, ce hotărâre!»” LP 176.2

„Totuși, exista încă o mică minoritate dintre corinteni care se împotriveau cu încăpățânare tuturor eforturilor apostolului pentru curățirea bisericii; dar purtarea lor era de așa natură, încât nimeni nu putea fi înșelat cu privire la ei. Ei manifestau un spirit extrem de amar și erau îndrăzneți în denunțarea lui Pavel, acuzându-l de motive mercenare și de viclenie în predicarea Evangheliei și în lucrarea sa cu bisericile. Îl acuzau că obținea avantaje personale din mijloacele pe care frații le ofereau pentru diferite scopuri de binefacere. Pe de altă parte, unii puneau la îndoială dreptul lui de a fi apostol, deoarece nu cerea sprijin financiar de la bisericile pe care le întemeiase. Astfel, acuzațiile împotrivitorilor săi se contraziceau între ele și erau lipsite de orice temei.” LP 177.1

„Asemenea oameni lipsiți de rațiune pot fi întâlniți și în vremurile noastre — oameni care se împotrivesc înaintării lucrării lui Dumnezeu, în timp ce pretind că cred adevărul. Ei refuză să intre în armonie cu trupul bisericii, iar preocuparea principală a lucrării lor este să disece caracterele fraților lor, să ridice suspiciuni întunecate și să răspândească insinuări ascunse. Mulți oameni sinceri sunt înșelați de acești calomniatori, ale căror intenții nu sunt atât de ușor de discernut precum ar fi dacă defăimătorul ar recurge la minciuni fățișe.” LP 177.2