Sabat după amiază, 7 Septembrie
Text de memorat:
El zicea: „Ava– adică ‘Tată’ –, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu.” Marcu 14:36
Hristos Se afla la trecerea dintre cele două sisteme și cele două mari sărbători ale lor. El, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, era gata să Se ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în felul acesta, să pună capăt sistemului de simboluri și ceremonii care, de patru mii de ani, arătau spre moartea Lui. În timp ce mânca Paștele cu ucenicii, a instituit în locul acestui sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea mare. Sărbătoarea națională a iudeilor trebuia să fie desființată pentru totdeauna. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită de urmașii Lui în toate țările, în toate timpurile. HLL 652.2
Prin învățăturile sistemului jertfelor, Hristos avea să fie înălțat înaintea tuturor națiunilor, și toți care priveau la El aveau să trăiască. Hristos era temelia economiei iudaice. Întregul sistem al tipurilor și simbolurilor era o consistentă profeție a Evangheliei, o prezentare în care se găseau cuprinse făgăduințele mântuirii. FA 14.1
Duminică, 8 Septembrie
De neuitat
Citește Marcu 14:1-11. Care două relatări se întrepătrund aici și cum se completează una pe cealaltă?
Acest incident este plin de învățăminte. Isus, Răscumpărătorul lumii, se apropie de momentul în care Își va da viața pentru o lume păcătoasă. Cu toate acestea, cât de puțin își dădeau seama chiar și ucenicii Săi de ceea ce erau pe cale să piardă. Maria nu putea raționa asupra acestui subiect. Inima ei era plină de iubire pură, sfântă. Sentimentul inimii ei era: „Ce să-i dau Domnului pentru toate binefacerile Sale față de mine?” Acest unguent, oricât de scump ar fi fost estimat de ucenici, nu era decât o slabă expresie a dragostei ei pentru Stăpânul ei. Dar Hristos a putut aprecia darul ca expresie a iubirii ei, iar inima Mariei a fost umplută de pace și fericire desăvârșite. CTr 252.2
„Hristos se bucură de dorința sinceră a Mariei de a face voia Domnului ei. El acceptă bogăția afecțiunii pure pe care ucenicii Săi nu au înțeles-o, nu au putut-o înțelege.... Unguentul Mariei a fost darul iubirii, iar acest lucru i-a dat valoare în ochii lui Hristos.... Isus a văzut-o pe Maria retrăgându-se rușinată, așteptându-se să audă mustrări din partea Celui pe care îl iubea și îl adora. Dar în loc de aceasta, ea aude cuvinte de laudă. „De ce tulburați femeia?” a spus el, „pentru că ea a făcut o faptă bună față de mine. Căci pe săraci îi aveți întotdeauna cu voi, dar pe mine nu mă aveți întotdeauna. Căci dacă a turnat mirul acesta pe trupul meu, a făcut-o pentru îngroparea mea. Adevărat vă spun că oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta în toată lumea, se va spune și aceasta, pe care a făcut-o femeia aceasta, spre pomenirea ei”. Nici o altă ungere nu avea să primească Isus, pentru că Sabatul era aproape, iar ei țineau Sabatul conform poruncii.... Dorința pe care Maria a avut-o de a face acest serviciu pentru Domnul ei a fost mai valoroasă pentru Hristos decât tot nardul și mirul prețios din lume, deoarece a exprimat aprecierea ei față de Răscumpărătorul lumii. Dragostea lui Hristos a fost cea care a constrâns-o.... CTr 252.3
„Maria, prin puterea Duhului Sfânt, a văzut în Isus pe Cel care venise să caute și să salveze sufletele care erau gata să piară. Fiecare dintre ucenici ar fi trebuit să fie inspirat de un devotament similar.” - Manuscris 28, 1897. CTr 252.4
„Când Iuda și-a trădat Maestrul, nu se aștepta ca Hristos să se lase răpit. De câte ori îi văzuse pe cărturari și pe farisei, în timp ce Isus îi învăța adevărul în parabole, duși de figurile uimitoare prezentate. Atunci când li s-au pus întrebări pentru a lua o decizie, ei au pronunțat judecata împotriva lor înșiși, condamnând calea pe care ei înșiși o urmau. De câte ori, atunci când Hristos a făcut aplicarea Cuvântului la propriile lor inimi și a arătat că ei erau cei pe care El îi ilustra în fața poporului, adevărul simplu, trimis acasă, i-a înfuriat
„Dar Iuda nu a raționat în conformitate cu scopul lui Dumnezeu. Dacă Hristos a putut scăpa de atâtea capcane puse pentru a-L distruge, s-a gândit el, cu siguranță nu s-ar fi lăsat prins de farisei și saduchei. El, Iuda, își va juca rolul în vânzarea Domnului său și își va obține răsplata, în timp ce oamenii vor fi înșelați cu banii lor. Chiar până la sfârșitul tovărășiei sale cu ucenicii, Iuda nu a fost bănuit
Luni, 9 Septembrie
Cina cea de Taină
Citește Marcu 14:22-31 și Exodul 24:8. Ce semnificație importantă pentru credința creștină găsim în acest pasaj?
“Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; și, după ce a binecuvântat, a frânt-o și a dat-o ucenicilor, zicând: ‘Luați, mâncați; acesta este trupul Meu’. Apoi a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: ‘Beți toți din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu’.” HLL 653.3
Iuda trădătorul, era de față la serviciul sfânt. El a primit de la Isus simbolurile trupului Său frânt și sângelui Său vărsat. El a auzit: “Să faceți acestea spre amintirea Mea”. Și cum stătea acolo, chiar în fața Mielului lui Dumnezeu, vânzătorul punea la cale planurile lui întunecate și nutrea gânduri încăpățânate, de răzbunare. HLL 653.4
Cu prilejul spălării picioarelor, Hristos dăduse dovezi convingătoare că înțelesese caracterul lui Iuda. “Voi nu sunteți toți curați.” (Ioan 13, 11), spusese El. Cuvintele acestea l-au convins pe falsul discipol că Hristos îi citise tainele inimii. De data aceasta, Hristos a vorbit mai lămurit. În timp ce ei erau așezați la masă, El a zis, privind spre ucenicii Săi: “Nu vorbesc despre voi toți; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: ‘Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea’”. HLL 653.5
Deși îl cunoscuse pe Iuda de la început, Isus i-a spălat picioarele, iar trădătorul avusese privilegiul de a se uni cu Hristos prin împărtășirea la actul cel sfânt. Un Mântuitor îndelung răbdător a folosit orice mijloc de atracție față de păcătos ca să-l primească să se pocăiască și să fie curățit de pângărirea păcatului. Pilda aceasta este pentru noi. Când presupunem despre cineva că este în rătăcire și păcat, nu trebuie să ne despărțim de el. Nu trebuie ca, printr-o nepăsătoare despărțire, să-l lăsăm pradă ispitei sau să-l izgonim pe câmpul de luptă al lui Satana. Nu aceasta este metoda lui Hristos. Datorită faptului că ucenicii erau rătăciți și plini de greșeli, El le-a spălat picioarele și, în felul acesta, toți, afară de unul din cei doisprezece, au fost aduși la pocăință. HLL 655.4
Când primim pâinea și vinul, care simbolizează trupul frânt al lui Hristos și sângele Lui vărsat, în imaginație, ne alăturăm la scena împărtășirii din camera de sus. Ni se pare că trecem și noi prin grădina sfințită de agonia Aceluia care a purtat păcatele lumii. Suntem și noi martori la lupta prin care s-a câștigat împăcarea noastră cu Dumnezeu. Hristos ne este arătat ca răstignit între noi. HLL 661.1
După cântare, au ieșit. Și-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieșind pe poarta cetății spre Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre munte, Isus a zis cu glas de adâncă întristare: “În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: ‘Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.’” (Matei 26, 31.) Ucenicii ascultau plini de întristare și uimire. Și-au amintit cum, în sinagoga din Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind Pâinea Vieții, mulți au găsit prilej de poticnire și au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioși. Petru, vorbind în numele fraților săi, declarase credincioșie față de El. Mântuitorul spusese atunci: “Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și totuși unul din voi este un drac.” (Ioan 6, 70.) În camera de sus, Isus a spus că unul din cei doisprezece Îl va vinde și că Petru se va lepăda de El. Dar cuvintele de acum îi vizau pe toți. HLL 673.1
Petru a început să protesteze cu putere: “Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea”. În camera de sus, el spusese: “Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Isus îl avertizase că Îl va tăgădui pe Mântuitorul său chiar în noaptea aceea. Hristos a repetat avertizarea: “Adevărat îți spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori”. “Dar Petru I-a zis cu și mai multă tărie: ‘Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine’. Și toți ceilalți au spus același lucru.” (Marcu 14, 29-31.) În încrederea lor în sine, au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care știa totul. Ei nu erau pregătiți să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare ispita urmau să-și dea seama de slăbiciunea lor. HLL 673.2
Când Petru spunea că-L va urma pe Domnul său chiar și la închisoare și la moarte, așa se și gândea să facă; dar el nu se cunoștea pe sine. În ascunzișurile inimii lui erau elemente de răutate, pe care împrejurările urmau să le scoată în evidență. Dacă el nu-și dădea seama de primejdia în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veșnică. Mântuitorul a văzut în el o iubire de sine și o siguranță care urmau să copleșească până și iubirea pentru Hristos. În experiența lui se manifestaseră multă slăbiciune, multe păcate necrucificate, un duh de nepăsare, un temperament nesfințit și o intrare necugetată în ispită. Avertismentele pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitație la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să nu se încreadă în sine și să aibă o încredere mai profundă în Hristos. Dacă ar fi primit avertismentul cu umilință, L-ar fi rugat pe Păstorul turmei să-și apere oaia. Când era gata să se înece pe Marea Galileii, el striga: “Doamne, scapă-mă?” (Matei 14, 30.) Atunci Domnul Hristos și-a întins mâna ca să-l prindă. Tot așa și acum, dacă L-ar fi rugat pe Isus: “Scapă-mă de mine însumi”, El l-ar fi ajutat. Dar Petru simțea că nu era crezut, și lucrul acesta era prea dureros pentru el. S-a simțit jignit și de aceea s-a încăpățânat și mai mult să se încreadă în sine. HLL 673.3
Marți, 10 Septembrie
Ghetsimani
Citește Marcu 14:32-42. Pentru ce S-a rugat Isus în Ghetsimani și ce răspuns a primit?
Întorcându-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăși către locul Său retras și a căzut cu fața la pământ, copleșit de groaza unui mare întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al încercării. Acum, El nu Se ruga pentru ucenicii Săi, să nu se piardă credința lor, ci pentru sufletul Său ispitit și chinuit. Momentul teribil sosise — momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanță. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul ce se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut să-și șteargă sudoarea de sânge de pe frunte și să-l lase pe om să piară în nelegiuirea lui. El putea spune: “Călcătorul de lege să-și primească pedeapsa păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu”. Va bea oare Fiul lui Dumnezeu paharul amar al umilinței și chinului? Va suferi oare Cel nevinovat urmările blestemului păcatului, pentru a salva pe cel vinovat? Cuvintele ieșeau tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: “Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26, 42.) HLL 690.2
De trei ori a înălțat El ruga aceasta. De trei ori natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele momente însă, istoria neamului omenesc I s-a înfățișat Răscumpărătorului lumii. El a văzut că, dacă sunt lăsați în voia lor, călcătorii legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea și plânsul unei lumi blestemate s-au înfățișat înaintea Sa. El a privit soarta ei amenințătoare și a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge și, prin El, milioane de oameni sortiți pieirii pot câștiga viața veșnică. El a părăsit curțile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie și slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. Și El nu Se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispășire pentru un neam de oameni care, cu bună știință, au păcătuit. Ruga Sa respira acum numai supunere: “Dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta”. HLL 690.3
Hotărârea fiind luată, El Se prăbuși ca mort la pământ, de unde Se ridicase puțin. Unde erau acum ucenicii Săi, ca să-și așeze cu gingășie mâinile sub capul Învățătorului lor istovit și să mângâie fruntea aceea desfigurată cu adevărat mai mult decât a fiilor oamenilor? Mântuitorul însă a călcat singur în teasc și, din cei ce erau acolo, nimeni n-a fost cu El. HLL 693.1
Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forțelor satanice și natura Sa copleșită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut liniște. Nici o harpă nu era atinsă. Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oștilor cerești, care, într-o dureroasă tăcere, vedeau pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire și slavă de la Fiul Său preaiubit, atunci ar fi putut înțelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi. HLL 693.2
Lumile necăzute în păcat și oștile îngerești au urmărit cu un deosebit interes cum conflictul se apropia de sfârșit. Satana și cei care i s-au alăturat în ale răului, legiunile de îngeri apostaziați, priveau cu multă atenție la momentul hotărâtor al lucrării de mântuire. Puterile binelui și cele ale răului așteptau să vadă ce răspuns va primi Domnul Hristos la rugăciunea pe care a adresat-o de trei ori Tatălui. Îngerii doreau foarte mult să aducă ușurare divinului Suferind, dar lucrul acesta nu se putea înfăptui. Nici o cale de scăpare nu s-a găsit pentru Fiul lui Dumnezeu. În acest îngrozitor moment de criză, când totul era în cumpănă, când paharul cel tainic tremura în mâna Suferindului, cerul s-a deschis, o lumină a strălucit în mijlocul întunericului prevestitor de furtună, al ceasului de criză, și îngerul cel puternic, care stă în prezența lui Dumnezeu, ocupând poziția de la care a căzut Satana, a venit lângă Domnul Hristos. Îngerul a venit nu pentru a lua paharul din mâna Lui, ci ca să-L întărească, spre a putea să-l bea, asigurându-L de iubirea Tatălui. El a venit ca să dea putere Rugătorului divino-uman. El I-a îndreptat privirea spre cerurile deschise, vorbindu-I despre ființele care aveau să fie mântuite ca rezultat al suferințelor Lui. Îngerul L-a asigurat pe Isus că Tatăl Său este mai mare și mai puternic decât Satana și că moartea Sa va avea ca rezultat o totală înfrângere a lui, iar împărăția acestei lumi avea să fie dată sfinților Celui Preaînalt. Îngerul I-a spus că El va vedea rezultatul muncii sufletului Său și va fi mulțumit, căci o mulțime din neamul omenesc va fi mântuită, salvată pentru veșnicie. HLL 693.3
Chinul Domnului Hristos n-a încetat, dar descurajarea și dezamăgirea L-au părăsit. Furtuna n-a scăzut în nici un fel din intensitate, dar El, care era obiectul dezlănțuirii ei, a fost întărit pentru a face față furiei ei. El a rămas calm și senin. O pace cerească se odihnea pe fața Lui pătată de sânge. El a îndurat ceea ce nici o ființă omenească nu va putea îndura vreodată, căci El a gustat suferințele morții pentru fiecare om. HLL 694.1
Miercuri, 11 Septembrie
Să lași totul și să fugi de Isus…
Citește Marcu 14:43-52. Ce se întâmplă aici și este crucial pentru planul de mântuire?
Privindu-i cu amărăciune, El zise: “Dormiți de acum și odihniți-vă!... Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoșilor.” (Matei 26, 45.) HLL 694.3
Chiar atunci când rostea aceste cuvinte, El a auzit pașii gloatei care-L căuta și a spus: “Sculați-vă, haide să mergem; iată că se apropie vânzătorul”. (Matei 26, 46.) HLL 694.4
Nici o urmă a chinului de moarte prin care trecuse nu se mai vedea când Domnul Hristos a pornit să-l întâmpine pe vânzătorul Său. Stând în fruntea ucenicilor Săi, El a zis: “Pe cine căutați?” Răspunsul a fost: “Pe Isus din Nazaret”. Isus a zis: “Eu sunt.” (Ioan 18, 4-8.) Când aceste cuvinte au fost rostite, îngerul care-I slujise lui Isus cu puțin înainte s-a așezat între El și gloată. O lumină cerească a făcut să strălucească fața Mântuitorului și ceva în formă de porumbel L-a umbrit. În prezența acestei slave divine, gloata ucigașă n-a putut să stea în picioare nici măcar o singură clipă. Preoții, mai marii, soldații și chiar Iuda s-au dat înapoi, clătinându-se, și au căzut ca morți la pământ. HLL 694.5
Îngerul s-a retras și lumina a dispărut. Domnul Hristos avusese ocazia să scape, dar El a rămas calm și stăpân pe Sine, ca Unul care fusese glorificat. El stătea în mijlocul acelei cete înrăite, care era acum căzută și neputincioasă la picioarele Sale. Ucenicii priveau în tăcere, plini de uimire și teamă. HLL 694.6
Dar scena s-a schimbat repede. Gloata s-a ridicat în picioare. Soldații romani, preoții și Iuda s-au strâns în jurul Domnului Isus. Se simțeau rușinați de slăbiciunea lor, temându-se că El ar putea să le scape. Din nou, Răscumpărătorul le-a pus întrebarea: “Pe cine căutați?” Acum ei aveau dovada faptului că Acela care stătea înaintea lor era Fiul lui Dumnezeu, dar nu s-au lăsat convinși. La întrebarea: “Pe cine căutați?”, au răspuns iarăși: “Pe Isus din Nazaret!” Atunci Mântuitorul le-a spus: “V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă” (Ioan 18, 8) — și a arătat spre ucenicii Săi. El știa cât de slabă le era credința și a căutat să-i ocrotească de ispite și încercări. Pentru ei, El era gata să Se sacrifice. HLL 695.1
Iuda trădătorul, n-a uitat rolul pe care îl avea de jucat. Când gloata a pătruns în grădină, el a condus-o, fiind urmați îndeaproape de marele preot. Iuda stabilise un semn pentru urmăritorii Domnului Isus, spunând: “Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneți mâna pe El.” (Matei 26, 48.) Acum, el se făcea că nu are nici un amestec cu ei. Apropiindu-se de Domnul Hristos, el I-a luat mâna, semn al unei familiare prietenii. Rostind: “Plecăciune, Învățătorule”, el L-a sărutat de repetate ori, prefăcându-se că plânge, ca și când ar fi simțit împreună cu El în primejdia în care Se afla. HLL 695.2
Domnul Hristos i-a spus: “Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Vocea Lui tremura de durere atunci când a adăugat: “Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” Această întrebare ar fi trebuit să trezească conștiința trădătorului și să atingă inima lui împietrită; dar onoarea, credincioșia și sensibilitatea milei omenești îl părăsiseră. Stătea plin de îndrăzneală și sfidător, fără să manifeste vreo dispoziție de a-și schimba atitudinea. Se predase lui Satana și nu mai avea nici o putere să-i reziste. Și Isus n-a refuzat sărutarea vânzătorului. HLL 696.1
Gloata a devenit mai îndrăzneață atunci când a văzut că Iuda a atins persoana Aceluia care, numai cu puțin timp înainte, fusese glorificat înaintea ochilor lor. Atunci au pus mâna pe Isus și au început să lege acele mâini prețioase, care au fost totdeauna folosite pentru săvârșirea binelui. HLL 696.2
Ucenicii s-au gândit că Stăpânul lor nu va îngădui să fie luat. Căci aceeași putere care a făcut ca mulțimea să cadă ca niște oameni morți îi va face neputincioși până când Domnul Hristos și tovarășii Săi vor scăpa. Ei au fost însă dezamăgiți și chiar indignați când au văzut frânghiile aduse pentru a lega mâinile Aceluia pe care ei Îl iubeau. În mânia sa, Petru a scos repede sabia și a încercat să-L apere pe Domnul său, dar n-a făcut decât să taie urechea slujitorului marelui preot. Când Domnul Hristos a văzut ceea ce s-a întâmplat, și-a dezlegat mâinile, deși era ținut cu strășnicie de soldații romani, și, spunând: “Lăsați-i! Până aici!”, S-a atins de urechea rănită, și ea s-a vindecat imediat. Apoi i-a spus lui Petru: “Pune-ți sabia la locul ei; căci toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”, o legiune pentru fiecare ucenic. De ce oare, gândeau ucenicii, nu Se salvează pe Sine și nu ne salvează și pe noi? Răspunzând gândurilor lor nemărturisite, El a adăugat: “Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că așa trebuie să se întâmple? Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Luca 22, 51; Matei 26, 52-54; Ioan 18, 11.) HLL 696.3
Demnitatea oficială a conducătorilor iudei nu-i împiedicase să se alăture urmăritorilor lui Isus. Arestarea Sa era o problemă prea importantă ca să fie încredințată unor subalterni; preoții cei vicleni și mai marii norodului s-au unit cu poliția templului și cu oamenii fără căpătâi și l-au urmat pe Iuda în Ghetsemani. Cu ce societate se uniseră acești demnitari — o gloată doritoare de senzații tari, înarmată cu tot felul de unelte, ca și când ar fi urmărit o fiară sălbatică! HLL 696.4
Ucenicii au fost înspăimântați când au văzut că Domnul Hristos îngăduie să fie prins și legat. Au fost jigniți de faptul că atât El, cât și ei aveau să sufere această umilință. Nu puteau înțelege purtarea Lui și L-au învinovățit pentru faptul că S-a supus gloatei. În teama și indignarea lor, Petru a propus să se salveze singuri. Urmând această sugestie, “toți ucenicii L-au părăsit și au fugit.” (Matei 26, 56 u.) Dar Domnul Hristos prevăzuse această fugă a lor: “Iată”, a spus El, “că vine ceasul, și a și venit, când veți fi risipiți fiecare la ale lui; și pe Mine Mă veți lăsa singur, căci Tatăl Meu este cu Mine.” (Ioan 16, 32.) HLL 697.2
Joi, 12 Septembrie
Cine ești Tu?
Citește Marcu 14:60-72. Compară comportamentul Domnului Isus în aceste împrejurări și comportamentul lui Petru. Ce lecție înveți din aceste diferențe?
În cele din urmă, Caiafa, ridicând brațul drept spre ceruri, s-a adresat Domnului Isus ca și când ar fi fost rostit un jurământ solemn: “Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!” HLL 706.3
La acest apel, Domnul Hristos nu mai putea rămâne tăcut. Este un timp când trebuie să taci și unul când trebuie să vorbești. El n-a vorbit până când n-a fost întrebat în mod direct. El știa că, dacă răspundea acum, aceasta avea să însemne cu certitudine moartea Sa. Dar apelul acesta a fost făcut de cea mai înaltă autoritate recunoscută a națiunii și în Numele Celui Preaînalt. Domnul Hristos nu putea să nu arate respectul cuvenit legii. Mai mult decât atât, legătura Sa cu Tatăl era pusă acum sub semnul întrebării. El trebuia să declare în mod clar caracterul și misiunea Sa. Domnul Hristos le spusese ucenicilor Săi: “Orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10, 32.) Acum, prin propriul exemplu, El a repetat învățătura. HLL 706.4
“Ba mai mult”, a spus Domnul Hristos, “vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos a prezentat reversul scenei ce avea loc atunci. El, Domnul vieții și al slavei, avea să stea la dreapta lui Dumnezeu. El va fi Judecătorul a tot pământul și la hotărârea Lui nu se va mai putea face recurs. Atunci, orice lucru tainic avea să fie așezat în lumina feței lui Dumnezeu, și judecata avea să se exercite asupra fiecărui om, care va fi judecat după faptele sale. HLL 707.3
Scena însă a trecut, s-a șters repede din viziunea preotului. Cuvintele Domnului Hristos l-au lovit pe saducheu în inimă. Caiafa negase doctrina învierii din morți, a judecății și a vieții viitoare. Acum, el era cuprins de o furie satanică. Oare acest Om, un arestat ce stătea înaintea sa, să-i atace cea mai iubită teorie? Rupându-și veșmântul, pentru ca poporul să vadă pretinsa lui groază, el a cerut ca, fără să se mai continue cercetările, Arestatul să fie condamnat pentru blasfemie. “Ce nevoie mai avem de martori?” a spus el. “Iată că acum ați auzit hula Lui.” (Matei 26, 65.) Și toți L-au condamnat. HLL 708.2
Când Caiafa și-a rupt hainele, actul său a fost semnificativ în legătură cu locul pe care poporul iudeu avea să-l ocupe de aici înainte ca națiune, față de Dumnezeu. Cândva popor ales al lui Dumnezeu, se despărțea acum de El și devenea foarte repede un popor ce nu mai aparținea lui Iehova. Când, pe cruce fiind, Domnul Hristos a strigat: “S-a sfârșit”, iar catapeteasma templului s-a rupt în două, Veghetorul cel sfânt declara că poporul iudeu Îl respinsese pe Acela care era antitipul tuturor tipurilor, realitatea tuturor umbrelor acelora. Israel s-a despărțit de Dumnezeu. Caiafa putea deci să-și rupă veșmântul său oficial, care arăta că el se pretindea a fi un reprezentant al marelui Mare Preot; căci hainele nu mai aveau nici o însemnătate nici pentru el, nici pentru popor. Marele preot putea mai bine să-și rupă veșmintele de groază, în fața situației lui și a națiunii iudaice. HLL 709.4
Nu fusese în planul lui Petru ca adevăratul său caracter să fie cunoscut. Luându-și un aer de indiferență, el se așezase singur pe terenul vrăjmașului și deveni astfel o pradă ușoară ispitei. Dacă i s-ar fi cerut să lupte pentru Învățătorul său, ar fi fost un soldat curajos; dar când degetul batjocurii s-a îndreptat spre el, s-a dovedit a fi un laș. Mulți dintre cei care nu se dau înapoi de la o luptă îndârjită pentru Domnul lor sunt puși în situația de a-și tăgădui credința, datorită faptului că au fost luați în râs. Asociindu-se cu aceia pe care ar fi trebuit să-i evite, se așează singuri în calea ispitei. Ei îi invită pe vrăjmași să-i ispitească și sunt determinați să spună și să facă lucruri de care, în alte împrejurări, nu s-ar fi făcut niciodată vinovați. Ucenicul Domnului Hristos care, în zilele noastre, își ascunde credința de teama suferinței sau a rușinii Îl tăgăduiește pe Domnul lui tot așa cum L-a tăgăduit Petru în sala de judecată. HLL 712.1
În timp ce blestemele înjositoare erau încă pe buzele lui Petru, iar cântatul pătrunzător al cocoșului răsuna încă în urechile sale, privirea Mântuitorului s-a întors de la judecătorii Săi încruntați spre sărmanul Său ucenic. În același timp, privirea lui Petru a fost atrasă de Învățătorul său. În privirea aceea blândă, el a citit milă adâncă și întristare, dar nici o umbră de mânie nu se afla în ea. HLL 712.4
Vederea acelei fețe palide și suferinde, privirea aceea plină de compasiune și iertare au străpuns inima lui Petru asemenea unei săgeți. Conștiința i-a fost trezită. Memoria deveni activă. Petru își aminti de făgăduința pe care o făcuse cu câteva ore înainte, că va merge cu Domnul său la închisoare și la moarte. Și-a amintit de amărăciunea sa atunci când Mântuitorul i-a spus în camera de sus că, în aceeași noapte, se va lepăda de trei ori de Domnul său. Petru tocmai declarase că nu-L cunoaște pe Isus, dar acum el și-a dat seama cu o chinuitoare durere cât de bine îl cunoștea Domnul său și cât de bine citise Domnul în inima lui falsitatea ce îi era chiar și lui necunoscută. HLL 713.1
Vineri, 13 Septembrie
Studiu Suplimentar
Când condamnarea Domnului Hristos a fost pronunțată de către judecători, o furie satanică a pus stăpânire pe gloată. Urletul vocilor semăna cu urletul fiarelor sălbatice. Mulțimea s-a repezit spre Domnul Hristos, strigând: “Este vinovat, la moarte cu El!” Dacă n-ar fi fost soldații romani, Domnul Hristos n-ar mai fi trăit ca să fie bătut în cuie, pe crucea Golgotei. El ar fi fost rupt în bucăți înaintea judecătorilor Săi, dacă autoritatea romană n-ar fi intervenit și, prin forța armelor, n-ar fi ținut în frâu violența gloatei. HLL 715.1
Oamenii păgâni erau furioși la vederea tratamentului brutal față de Cineva împotriva căruia nu se dovedise nimic. Ofițerii romani au declarat că, pronunțând condamnarea Domnului Isus, iudeii încălcau autoritatea romană și că era chiar contrar legii iudaice faptul de a condamna un om la moarte numai pe baza propriei mărturii. Această intervenție a adus o clipă de acalmie procedurală; dar conducătorii iudei erau insensibili, morți față de milă și rușine. HLL 715.2
Preoții și conducătorii au uitat demnitatea slujbei lor și și-au bătut joc de Fiul lui Dumnezeu, folosind epitete dezgustătoare. L-au luat în derâdere, reproșându-I cu dispreț nașterea Sa. Spuneau că îndrăzneala Sa de a Se proclama Mesia era suficientă pentru a merita moartea cea mai dezonorantă, cea mai rușinoasă. Oamenii cei mai stricați erau aceia care aruncau ocara cea mai infamă asupra Mântuitorului. O haină veche a fost aruncată peste capul Său și persecutorii L-au lovit peste față, spunând: “Hristoase, proorocește-ne cine Te-a lovit?” Când haina a fost luată de pe capul Său, un păcătos înrăit L-a scuipat în față. HLL 715.3
Îngerii lui Dumnezeu au înregistrat cu credincioșie orice privire insultătoare, orice cuvânt și orice act săvârșite împotriva iubitului lor Conducător. Într-o zi, oamenii aceștia stricați, care și-au bătut joc și au scuipat fața calmă și palidă a Domnului Hristos, o vor privi în slava ei, strălucind mai tare decât soarele. HLL 715.4