De partea adevărului
Studiul 4, Trimestrul 2, 20-26 Aprilie 2024
Împărtășește această lecțiune
Sabat după amiază, 20 Aprilie
Text de memorat:
Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veşnică. Ioan 3:14, 15
Ca și slujitorii lui Dumnezeu din vechime, mulți, “ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, și au fost chinuiți”. (Versetul 35.) Aceștia își reaminteau cuvintele Domnului lor, ca atunci când urmau să fie prigoniți pentru Numele lui Hristos, să se bucure și să se veselească, pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot așa au fost prigoniți și proorocii care au fost înainte de ei. Se bucurau că sunt socotiți vrednici să sufere pentru adevăr și din mijlocul flăcărilor înălțau cântări de biruință. Privind prin credință în sus, ei Îl vedeau pe Hristos și pe îngeri aplecându-se peste zidurile cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes și privind cu aprobare statornicia lor. Un glas de la tronul lui Dumnezeu se făcea auzit: “Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții”. (Apocalipsa 2, 10.) TV 41.2
Zadarnice au fost străduințele lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violență. Marea luptă, în care ucenicii lui Isus și-au dat viața, n-a încetat nici atunci când acești credincioși purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâți. Lucrătorii lui Dumnezeu erau uciși, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepților ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar și vulturilor Romei. Un creștin, mustrându-i pe conducătorii păgâni care susțineau persecuția, spunea: “Ne puteți ucide, ne puteți tortura, ne puteți condamna.... nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovați.... Nici cruzimea nu vă folosește”. Aceasta nu era decât o invitație puternică de a aduce și pe alții la convingerea lor. “Cu cât suntem secerați mai des de voi, cu atât creștem la număr; sângele creștinilor este o sămânță”.... — (Tertulian, Apologia par. 50.) TV 41.3
Duminică, 21 Aprilie
Persecutați, dar învingători
Citește Daniel 7:23-25 și Apocalipsa 12:6,14. Care sunt perioadele profetice la care se referă aceste pasaje?
Dacă Daniel 7: 8, 25 și Apocalipsa 13: 3 prefigurează aceeași putere, și dacă biserica romană din evul mediu este cea prezisă aici, atunci de ce ea, în viziunea lui Daniel, este o putere seculară și eclesiastică combinată (corn-cap), în timp ce în Apocalipsa ea este doar o putere eclesiastică (cap)?
Răspuns: Faptul că aceeași putere este într-adevăr simbolizată de ambele fiare, se vede fără îndoială în faptul că ambele au „hulit” aceeași durată de timp: prima „o vreme, două vremi și o jumătate de vreme” (Daniel 7: 25), și ultima „patruzeci și două de luni” (Apoc. 13: 5), exact aceeași perioadă este identic exprimată în Apoc. 11: 3 și este reprezentată la fel în Apoc. 12:14 ca „o vreme, vremi și jumătatea unei vremi”, care conform regulii de interpretare a Ezech. 4: 6, este echivalent cu: „o vreme” – un an; „două vremi” – doi ani; și „o jumătate de vreme” – o jumătate de an; în total fiind trei ani și jumătate, 42 luni sau 1260 de zile (12 luni într-un an, 30 de zile într-o lună, forma biblică de a calcula).
Viziunea lui Daniel prezice doar formarea acelei uniuni de biserică și stat, și din acest motiv, viziunea lui Ioan i-a fost dată ca să arate etapa ei finală, doar dizolvarea ei. Astfel dar, cele două viziuni completează întregul tablou – formarea și dizolvarea ei.
„Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi, şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui.” Apocalipsa 12,13-14.
Pentru început, vedem din această Scriere că femeia şi-a lăsat via (Pământul ei natal – Palestina) şi a intrat în lumea Neamurilor, după naşterea Fiului ei; adică, în perioada creştină a ei, când balaurul a urmărit-o prin intermediul iudeilor ca agenţi ai săi (Fapte 8,1; 13,46.50-51). Apoi, vedem că după ce ea a fost acolo pentru un anumit timp, condiţiile au ajuns să fie în aşa fel, încât ea nu s-a mai putut hrăni, şi de aceea, a fost necesar ca cineva să o hrănească, „pentru o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi”.
La trei ani şi jumătate după învierea Domnului, biserica a lăsat Palestina (Via), şi în timp ce era printre Neamuri (pustia), „şarpele a aruncat din gură apă ca un râu după femeie (au obligat pe păgâni să se boteze la Creştinism, şi să se unească bisericii), ca s-o ia (păgânizeze) râul” Apocalips 12,15. În timp ce a fost astfel inundată, a trebuit să fie hrănită (menţinută) de Domnul, pentru că mulţi din urmaşii săi au fost păgânizaţi, şi aproape toţi cei care nu au fost păgânizaţi, au fost duşi la moarte de către „râu”. Astfel dar, dacă El nu ar fi hrănit-o (păstrat-o în viaţă) printr-o minune, Biserica ar fi pierit în timpul Evului Mediu al religiei. Adevărat, ea a putut să se hrănească după Reformă, dar, cei neconvertiţi (râul) se află încă în mijlocul ei.
Din cauza persecuției, bisericii i s-au oferit mijloacele prin care să-și ia zborul din țara făgăduită (via) în țara neamurilor (pustia).
Apocalipsa 12:15 - „Atunci șarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul.”
La început, șarpele a persecutat biserica, dar când a văzut că biserica chiar și atunci a crescut și a prosperat, el și-a schimbat tactica și a început în schimb să-i persecute pe păgânii care nu se alăturau bisericii și a ridicat slujbași prin care să aducă un potop de neconvertiți prin care să păgânizeze biserica, pentru ca ea să nu îi poată face creștini.
Apocalipsa 12:16 - „Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul și-a deschis gura și a înghițit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.”
Astfel, biserica este purificată și neghina este distrusă. După cum neghina este arsă; ca lucrători nefolositori, ei sunt aruncați în întunericul de afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților; ca invitați nepotriviți pentru nuntă, ei sunt legați de mâini și de picioare și aruncați în întunericul de afară; ca fecioare neînțelepte, li se refuză intrarea; ca și capre, sunt trimiși la pedeapsa veșnică; ca râu al balaurului, ei sunt înghițiți de pământ. Dar în realitate ceea ce li se întâmplă tuturor în comun, este descris în mod complet în profeția din Ezechiel, capitolul 9.
Luni, 22 Aprilie
Lumina alungă întunericul
Citește Iuda 3 și Iuda 4. Ce avertizare găsim aici și cum s-a aplicat bisericii creștine de mai târziu?
În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremație papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbați care au cultivat credința în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viață și care au sfințit Sabatul adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbați, posteritatea nu va ști niciodată. Au fost marcați ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâți și, de la un veac la altul, au păstrat credința în curăția ei ca o moștenire sfântă pentru generațiile ce urmau să vină. TV 61.1
Citește Apocalipsa 2:10. Ce le promite Dumnezeu celor care sunt credincioși în ciuda amenințării, chiar și cu moartea?
Printr-unul care se declara a fi “fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz” (Apocalipsa 1, 9), Hristos a descoperit bisericii Sale lucrurile ce avea să le sufere pentru Numele Său. Privind în decursul lungilor veacuri de întuneric și superstiție, bătrânul exilat a văzut mulțimi de oameni suferind martiriul din pricina iubirii lor față de adevăr. Dar el a mai văzut și că Acela care a sprijinit pe primii Săi martori nu avea să uite pe credincioșii săi, urmași în timpul secolelor de prigonire prin care ei aveau să treacă mai înainte de încheierea vremii. “Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz.... Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții”. (Apocalipsa 2, 10.) FA 588.1
Și tuturor celor credincioși care se luptau împotriva răului Ioan a auzit dându-li-se făgăduința: “Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu”. “Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge numele din cartea vieții, și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui”. “Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. (Apocalipsa 2, 7; 3, 5.21.) FA 588.2
Marți, 23 Aprilie
Curajul de a lua atitudine
Citește Faptele 5:28-32; Efeseni 6:10-12 și Apocalipsa 3:11. Ce principiu de bază găsești în aceste texte?
Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în țara în care papalitatea și-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înșelăciunii și corupției ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului și-au păstrat independența; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinței lor, supremația puterii căreia lumea întreagă se părea că plătește tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorității papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioșia față de Dumnezeu și să păstreze curăția și simplitatea credinței lor. S-a produs o despărțire. Aceia care au rămas la vechea credință s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în țări străine; alții s-au retras în văile singuratice și în fortărețe stâncoase ale munților și acolo și-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu. TV 64.1
Credința care timp de veacuri a fost ținută și învățată de către creștinii valdenzi era în contrast evident cu învățăturile rătăcite impuse de Roma. Credința lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creștinismului. Dar țăranii aceia umili, în ascunzătorile lor neștiute, alungați de lume și legați de truda zilnică în mijlocul turmelor și viilor lor, n-au ajuns prin ei înșiși să cunoască adevărul în opoziție cu dogmele și rătăcirile bisericii apostaziate. Credința lor nu era primită de curând. Credința lor era o moștenire de la părinți. Ei se luptau pentru credința bisericii apostolice — “credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna”. (Iuda 3.) Biserica din pustie, și nu ierarhia mândră întronată în marea capitală a lumii, era biserica adevărată a lui Hristos, păstrătoarea comorilor adevărului pe care Dumnezeu îl încredințase poporului Său pentru a fi dat lumii. TV 64.2
“Îngerul Domnului a deschis ușile temniței, noaptea, i-a scos afară și le-a zis: ‘Duceți-vă, stați în Templu și vestiți norodului toate cuvintele vieții acesteia’.” Înțelegem aici că autoritățile omenești nu trebuie să fie ascultate întotdeauna, chiar dacă cei în cauză pretind că susțin doctrinele Bibliei. În zilele noastre, sunt mulți care se simt indignați și deranjați de orice glas ce se ridică pentru a prezenta idei diferite de ale lor cu privire la unele puncte de credință. Nu și-au susținut ei atât de mult timp ideile lor ca fiind adevărul? Prin urmare, în zilele apostolilor, preoții și rabinii au gândit astfel: Ce vor să spună acești oameni neînvățați, niște simpli pescari, când învață idei contrare doctrinelor pe care conducătorii și preoții cu școală le prezintă poporului? Nu au niciun drept să se amestece în discutarea principiilor fundamentale ale credinței noastre. MP 69.1
Dar noi vedem că, uneori, Dumnezeul cerului îi însărcinează pe oameni cu misiunea de a prezenta concepții contrare celor considerate a fi doctrine tradiționale. Pentru că aceia care fuseseră cândva depozitarii adevărului au fost necredincioși față de învățăturile sacre, Domnul a ales alți oameni, dispuși să primească razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii și să susțină adevăruri contrare ideilor conducătorilor religioși. Ca urmare, în orbirea minților lor, acești conducători și-au manifestat fără nicio reținere indignarea împotriva celor care s-au îndepărtat de concepțiile de comun acceptate, considerând că atitudinea lor este întru totul corectă. Ei nu s-au gândit la posibilitatea ca tocmai ei înșiși să fie cei care au înțeles greșit Cuvântul și nu au fost dispuși să-și deschidă ochii pentru a înțelege că au interpretat și au aplicat greșit Scripturile, alcătuind teorii false, pe care le numeau doctrine fundamentale ale credinței. MP 69.2
Din când în când, Duhul Sfânt va descoperi adevărul prin slujitorii aleși de El, și niciun om, chiar dacă ar fi preot sau conducător, nu are dreptul să le spună: Nu publicați opiniile voastre, deoarece eu nu cred în ele. Acel ciudat “eu” este în stare să se opună învățăturii Duhului Sfânt. Uneori, oamenii pot încerca să înăbușe adevărul și să-i micșoreze valoarea, dar aceasta nu înseamnă că adevărul poate fi transformat în minciună sau minciuna în adevăr. Mintea inventivă a oamenilor a promovat opinii speculative în diferite domenii, dar, când Duhul Sfânt îngăduie ca lumina să strălucească asupra minții, ea nu caută să se conformeze fiecărei interpretări omenești a Cuvântului. Dumnezeu i-a îndemnat pe slujitorii Lui să rostească adevărul, indiferent de ideile pe care oamenii le-au considerat a fi sigure. MP 70.1
Miercuri, 24 Aprilie
Luceafărul Reformei
Citește Psalmii 19:7-11; 119:140,162 și Ieremia 15:16. Care a fost atitudinea lui David și a lui Ieremia față de Cuvântul lui Dumnezeu și ce a reprezentat piatra de temelie a Reformei?
Dumnezeu îi dăduse lui Wycliffe lucrarea pe care o avea de făcut. El i-a pus cuvântul adevărului în gură și a trimis o gardă în jurul lui pentru ca adevărul să poată ajunge la oameni. Viața i-a fost ocrotită și lucrarea lui a fost prelungită, până când s-a pus temelia pentru marea lucrare a Reformei. TV 92.5
Wycliffe venea din întunericul evului mediu. Înaintea lui nu mai fusese nimeni de la care să-și fi inspirat sistemul lui de reformă. Ridicat asemenea lui Ioan Botezătorul pentru a împlini o misiune deosebită, el a fost vestitorul unei ere noi. Cu toate acestea, în sistemul adevărului pe care el l-a prezentat era o unitate și o desăvârșire pe care reformatorii care i-au urmat nu au depășit-o, iar alții nici n-au atins-o, nici măcar la o sută de ani după aceea. Atât de temeinic fusese pusă temelia, atât de neabătut și de sigur era planul, încât n-a mai fost necesar să fie refăcut de aceia care au venit după el. TV 93.1
Marea lucrare pe care o inaugurase Wycliffe, era aceea de a libera conștiința și mintea, de a elibera națiunile care timp de veacuri fuseseră legate la carul triumfal al Romei, și-a avut izvorul în Biblie. Aici se afla izvorul acelei binecuvântări care, la fel ca apa vieții, cursese de-a lungul veacurilor începând cu secolul al XIV-lea. Wycliffe a primit Sfintele Scripturi încredințat că ele sunt descoperirea inspirată a voinței lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de credință și practică. El fusese instruit să privească biserica Romei ca fiind autoritatea divină, infailibilă, și să primească cu respect neîndoielnic învățăturile și obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna poporul să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papa, el declara că singura autoritate reală este glasul lui Dumnezeu care vorbește prin Cuvântul Său. El învăța nu numai că Biblia este o descoperire desăvârșită a voinței lui Dumnezeu, dar și că Duhul Sfânt este singurul interpret și că orice om trebuie să învețe, prin studiul învățăturilor ei, datoria față de sine. În felul acesta el întorcea mințile oamenilor de la papa și de la biserica Romei, la Cuvântul lui Dumnezeu. TV 93.2
Citește 2 Timotei 2:1-3. Ce sfat i-a dat Pavel lui Timotei cu privire la împărtășirea Cuvântului lui Dumnezeu?
"O atenție deosebită trebuie acordată cuvintelor apostolului: "De aceste lucruri adu-le aminte, cerându-le înaintea Domnului să nu se lupte pentru cuvinte fără folos, ci pentru răstălmăcirea ascultătorilor." Slujitorul Evangheliei nu este niciodată îndemnat să se străduiască să fie un predicator inteligent, un vorbitor popular; ci i se poruncește "să se străduiască să se arate aprobat înaintea lui Dumnezeu, un lucrător care nu are de ce să se rușineze, împărțind corect Cuvântul adevărului". Dar ferește-te de palavrageala profană și deșartă, pentru că ele vor crește spre mai multă impietate". 2 Timotei 2:15, 16. Va lua aminte fiecare mesager al lui Dumnezeu la aceste cuvinte? Noi suntem lucrători împreună cu Dumnezeu și, dacă cei care acceptă responsabilitatea de a transmite cuvântul vieții altora nu se alătură zilnic lui Hristos, nu ridică poverile lui și nu învață despre Isus zi de zi, ar fi mai bine pentru ei să caute un alt loc de muncă." RH 13 iunie 1893, par. 15
Joi, 25 Aprilie
Încurajați de speranță
Citește Evrei 2:14,15. Cum au simțit credincioșii din Evul Mediu realitatea marii lupte în viața lor?
Cât de adesea, cei care s-au încrezut în Cuvântul lui Dumnezeu, deși total neajutorați ei înșiși, au făcut față puterii lumii întregi — Enoh, cu o inimă curată, cu o viață sfântă, ținându-și strâns credința în triumful neprihănirii împotriva unei generații stricate și batjocoritoare; Noe și familia sa împotriva oamenilor din vremea lui, oameni cu cea mai mare putere fizică și intelectuală, dar complet imorali; copiii lui Israel la Marea Roșie, o mulțime de robi neajutorați, îngroziți, împotriva celei mai puternice armate a celei mai tari națiuni de pe glob; David, un păstoraș care avea făgăduința lui Dumnezeu că va urca pe tron, împotriva lui Saul, monarhul ales care era hotărât să nu dea drumul din mână puterii sale; șadrac și tovarășii lui în foc și Nebucadnețar pe tron; Daniel printre lei, iar vrăjmașii lui în locurile înalte ale împărăției; Isus pe cruce, iar preoții și conducătorii iudei forțându-l chiar și pe guvernatorul roman să le împlinească voia; Pavel în lanțuri, împins către o moarte ce se cuvenea unui criminal, iar Nero ca despot al unui imperiu mondial. Ed 254.2
Asemenea exemple nu se găsesc numai în Biblie. Ele abundă în orice raport al dezvoltării umanității. Valdenzii și hughenoții, Wycliffe și Hus, Ieronim și Luther, Tyndale și Knox, Zinzendorf și Wesley, alături de mulți, mulți alții, au dat mărturie despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu împotriva puterii și politicii omenești, care sprijină răul. Aceasta este adevărata nobilime a lumii. Aceasta este linia sa princiară. În această linie sunt chemați să-și ocupe locurile tinerii de astăzi. Ed 254.3
De credință este nevoie în problemele mărunte ale vieții tot atât de mult ca și în cele mari. În interesele și activitățile noastre de fiecare zi, puterea lui Dumnezeu care ne susține devine un lucru real pentru noi, printr-o încredere neabătută. Ed 255.1
Citește Ioan 5:24; 11:25,26 și 1 Ioan 5:11-13 . Ce asigurări îți oferă aceste făgăduințe? Cum ne ajută în încercările vieții?
Cuvântul lui Dumnezeu este sămânța. Fiecare sămânță poartă în ea un principiu germinativ, cu embrion de viață. În el se găsește viața plantei. Tot astfel și Cuvântul lui Dumnezeu are viață în el. Domnul Hristos spune: “Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh și viață.” Ioan 6, 63. “Cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică.” Ioan 5, 24. În fiecare poruncă și în fiecare făgăduință a Cuvântului lui Dumnezeu este putere, însăși viața lui Dumnezeu, prin care porunca poate fi împlinită, iar făgăduința realizată. Acela care prin credință primește Cuvântul lui Dumnezeu, primește chiar viața și caracterul lui Dumnezeu. PDH 38.1
Fiecare sămânță aduce roadă după felul ei. Seamănă sămânța în condiții bune și ea își va dezvolta, în plantă, propria ei viață. Primită prin credință în suflet, sămânța cea nestricăcioasă a Cuvântului va dezvolta un caracter și o viață asemenea caracterului și vieții lui Dumnezeu. PDH 38.2
Vineri, 26 Aprilie
Studiu Suplimentar
"Timpul se grăbește când cei care stau în apărarea adevărului vor ști prin experiență ce înseamnă să fii părtaș la suferințele lui Hristos. Marele asupritor vede că nu mai are decât un timp scurt în care să lucreze, că în curând își va pierde stăpânirea asupra omului și că puterea îi va fi luată, iar el lucrează cu toată înșelăciunea nedreptății în cei ce pier. Superstiția și eroarea calcă în picioare adevărul, dreptatea și echitatea. Orice putere care este antagonistă adevărului se întărește. Există o lucrare de făcut pe pământ, iar Dumnezeu ne cheamă pe noi, în mod individual, să jucăm un rol în desfășurarea stindardului adevărului. Există o mare nevoie de misionari adevărați și de un spirit misionar adevărat. Mulți dintre noi sunt cu mult în urma providențelor lui Dumnezeu. Pentru că nu vedem atât de multe lucruri împlinite pe cât sperăm, ne descurajăm. Nu este așa cum vrea Dumnezeu. El dorește ca noi să lucrăm cu seriozitate, angajând tot tactul și înțelepciunea cu care ne-a înzestrat, și să lăsăm rezultatele în seama Lui. Trebuie să ne dăm seama că suntem colaboratori ai lui Hristos și fiecare dintre noi trebuie să avem credința care va pune stăpânire pe puterea atotputernică, o credință care nu poate fi respinsă sau derutată de obstacolele pe care Satana le poate opune. RH 29 mai 1900, par. 6
"Pavel a fost un exemplu viu a ceea ce ar trebui să fie orice creștin adevărat. El a trăit pentru gloria lui Dumnezeu. Cuvintele lui răsună până în zilele noastre: "Pentru mine a trăi este Hristos." "Să mă ferească Dumnezeu să mă laud, dacă nu în crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume." Cel care a fost cândva un persecutor al lui Hristos în persoana sfinților Săi, acum ține în picioare în fața lumii crucea lui Hristos. Inima lui Pavel ardea de dragoste pentru suflete și și-a dat toate energiile pentru convertirea oamenilor. Niciodată nu a trăit un lucrător mai abnegat, mai serios și mai perseverent. Viața lui era Hristos; el a lucrat lucrările lui Hristos. Toate binecuvântările pe care le-a primit erau prețuite ca tot atâtea avantaje pe care să le folosească pentru a-i binecuvânta pe alții." RH 29 mai 1900, par. 7