Evanghelia Veșnică
Studiul 3, Trimestrul 2, 8-14 Aprilie 2023
Împărtășește această lecțiune
Sabat după amiază – 8 Aprilie
Text de memorat :
“Și am văzut un alt înger, care zbura cu o Evanghelie veșnică în înaltul cerului ca s‑o vestească locuitorilor pământului, de orice neam, din orice seminție, de orice limbă și din orice popor.” — Apocalipsa 14:6 EDCR
“Lucrarea lui Dumnezeu este aceeași în toate timpurile, deși sunt diferite trepte de dezvoltare și diferite manifestări ale puterii Sale, pentru a putea face față nevoilor oamenilor din diferite timpuri. Începând cu prima făgăduință a Evangheliei, coborând prin timpurile patriarhale și iudaice și ajungând până în vremurile noastre, are loc o desfășurare progresivă a scopurilor urmărite de Dumnezeu în planul de mântuire. Mântuitorul preînchipuit în ritualurile și ceremoniile legii iudaice este același cu Cel descoperit în Evanghelie. Norii care învăluiau ființa Sa divină s-au dat la o parte; ceața și umbrele au dispărut și Isus, Răscumpărătorul lumii, Se descoperă. El, care a proclamat Legea pe Sinai și care i-a dat lui Moise preceptele legii ceremoniale, este același care a rostit Predica de pe Munte. Marile principii ale iubirii lui Dumnezeu, pe care le-a prezentat ca temelie a Legii și profeților, sunt numai o repetare a ceea ce i-a spus prin Moise, poporului evreu: "Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta". "Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți". (Deuteronom 6, 4.5; Leviticul 19, 18.) În ambele dispensațiuni, Învățătorul este același. Cerințele lui Dumnezeu sunt aceleași. Căci toate pornesc de la Cel, "în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare". (Iacov 1, 17.)” PP 373.2
Duminică – 9 Aprilie
O Carte a Speranței, Plină de Har
Citește Apocalipsa 1:1-3 și Apocalipsa 14:6. Ce spun aceste versete despre cartea Apocalipsa și despre „Evanghelia veșnică”?
Pentru a primi Apocalipsa, ultima carte a Bibliei, Ioan a fost luat de două ori în Duhul. Pentru a vedea aceasta vom citi Apoc. 1:10 și 4:2.
Apoc. 1:10 – „În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe”.
Aceasta este prima oară când Ioan este luat în Duhul și primește Apocalipsa capitolele 1, 2 și 3.
Apoc. 4:2 – „Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva”.
Aceasta este a doua oară când Ioan este în Duhul, timp în care a primit Apocalipsa capitolele 4 la 22.
Primele nouă versete din capitolul 1 conțin introducerea făcută de Ioan și este un rezumat scurt a ceea ce a văzut. Celelalte versete din capitolul 1 conțin prezentarea Domnului în Apocalipsa, după care în capitolele 2 și 3 este dat un mesaj special care trebuie prezentat celor șapte biserici. Aceasta este tot ce a văzut Ioan când a fost în Duhul prima oară.
Acum, în Apocalipsa capitolele 4 și 5 citim ce a văzut Ioan a doua oară când a fost în Duhul.
Capitolele 4 și 5 conțin scena unui eveniment special care a făcut ca să fie desigilată Cartea. Ceea ce a ieșit din carte este, în sensul cel mai deplin, Descoperirea lui Isus Hristos, a Celui care era singurul vrednic să deschidă Cartea.
Astfel, „descoperirea lui Isus Hristos” începe cu capitolul șase și se termină cu ultimul capitol al Cărții, capitole în care se înregistrează lucrurile dezvăluite de ruperea peceților. Da, Descoperirea constă din lucrurile care fuseseră sigilate cu șapte peceți.
Este clar acum că este „descoperirea lui Isus Hristos pe care l-a dat-o Dumnezeu”, adică, Dumnezeu I-a dat Cartea lui Isus. Isus a luat-o, a rupt pecețile cu care era sigilată și a descoperit lucrurile pe care nimeni nu le putea descoperi afară de El. Cele Șapte Peceți acoperă toată „descoperirea lui Isus Hristos pe care l-a dat-o Dumnezeu” și constă din lucrurile care au ieșit din Carte. Ba mai mult, Descoperireaare șapte părți, deoarece fiecare pecete a dezvăluit o parte din Descoperire: prima pecete dezvăluie lucrurile notate în capitolul șase, versetul doi; a doua pecete dezvăluie lucrurile scrise în versetul patru; a treia pecete dezvăluie lucrurile scrise în versetele cinci și șase; a patra pecete dezvăluie lucrurile scrise în versetele 7 și 8; a cincea pecete dezvăluie lucrurile din versetele nouă la unsprezece; a șasea pecete dezvăluie lucrurile de la versetul doisprezece până la capitolul opt; a șaptea pecete dezvăluie lucrurile de la capitolul opt la douăzeci și doi. Dovada că toate capitolele sunt o continuare a capitolului șase se vede prin faptul că fiecare capitol începe cu conjuncția „și”.
Apocalipsa este împărțită astfel în șapte părți. Deci atunci când vorbim despre cele Șapte Peceți, vorbim în realitate de Descoperire.
Ultima dintre cele șapte peceți, a șaptea, este împărțită în alte șapte părți, cele Șapte Trâmbițe, care încep în capitolul opt și se termină în capitolul unsprezece.
Următorul lucru ce poate fi observat este evenimentul care a cauzat deschiderea Cărții…
Care este evenimentul care a dus la desigilarea peceților Cărții? Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, ar trebui întâi să luăm în considerare membrii reuniunii. Vedem pe Cineva pe tron, apoi Mielul, bătrânii și milioanele de îngeri din jurul tronului, de asemenea „făpturile vii – fiare KJV”, care dau mărturie că sunt o reprezentare simbolică a mântuiților, deoarece spun: „căci ai fost junghiat, şi ai [ne-ai - KJV] răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam”, Apoc. 5:9.
Ce altceva poate reprezenta o astfel de întrunire decât o Judecată. Îl vedem pe Judecătorul Dreptății, marele nostru Avocat, stând pe tron, apoi pe Miel și juriul de douăzeci și patru, martorii îngerești și cele patru fiare reprezentându-i pe mântuiți. mai mult, Apocalipsa declară că evenimentul profetic este Judecata în sesiune, deoarece spune: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”, Apoc. 14:7
Luni – 10 Aprilie
Evanghelia “Veșnică”
Citește 1 Corinteni 15:1-4; Romani 3:24-26 și 5:6-8. Cum este „Evanghelia veșnică” prezentată în aceste texte? Ce mare speranță ne este prezentată?
"Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui." Pentru a lămuri timpul stabilit pentru acest mesaj, trebuie să luăm în considerare revelația lui Ioan, care, de la capitolul al patrulea până la al douăzeci și doilea, este continuă, fără întrerupere; adică, conjuncția "și" începe fiecare capitol, arătând că toate aceste revelații i-au fost date lui Ioan în momentul în care "Vocea" i-a spus: "Urcă-te aici și îți voi arăta lucruri care trebuie să fie după aceea" - lucruri care aveau să se întâmple la un moment dat după ce el a avut viziunea lor. Iar Ioan având această viziune în jurul anului 96 d.Hr., mesajul primului înger nu ar fi putut, prin urmare, să fi fost predicat înainte de acel moment, pentru că, repet, el nu scrie despre lucrurile din trecut, ci despre cele din viitor. Din nou: faptul că el spune: "Am văzut un alt înger [primul]... care avea de propovăduit Evanghelia veșnică", arată și mai mult că mesajul acestui înger nu fusese predicat înainte ca el să aibă viziunea, ci că urma să fie predicat în viitor, din acel moment. Mai mult, nu există nici Scriptură, nici istorie care să arate că judecata a început în timpul lui Ioan sau înainte de acesta. Și mai departe, deoarece mesajul primului înger nu a fost predicat niciodată înainte de 1844, atunci când a venit ceasul judecății, acest mesaj al îngerului - mesajul referitor la judecată - a fost transmis.
Întrucât judecata de cercetare este împărțită în două secțiuni (prima, dedicată celor morți; a doua, celor vii), este evident faptul că, deși primul, al doilea și al treilea mesaj al îngerilor se aplică direct perioadei de judecată a celor vii, ele trebuie să se aplice, de asemenea, deși indirect, perioadei de judecată a celor morți. Astfel, numai ca o avertizare a evenimentelor viitoare, ele au fost predicate începând cu 1844. Prin urmare, atunci când începe judecata celor vii și când imaginea fiarei este pe deplin alcătuită, atunci aceste mesaje trebuie, cu un strigăt puternic, să fie repetate ca adevăr prezent cu privire la cei vii în loc de cei morți.
Marți – 11 Aprilie
Istoria Harului
Citește Apocalipsa 13:8 și 1 Petru 1:18-20. Ce ne învață aceste versete despre planul de mântuire?
Rom. 11: 6 – „Și dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Și dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă.”
Suntem chemați la alegerea lui Dumnezeu, spune Scriptura, nu din cauza unor fapte bune ale noastre, ci prin harul lui Dumnezeu. Prin urmare, suntem invitați să devenim creștini, copii ai lui Dumnezeu, nu pentru că merităm să fim adoptați de El, ci datorită favoarei Sale față de noi. Într-adevăr, nu există nici un alt mod prin care să putem fi mântuiți, căci cu toții am păcătuit și, prin urmare, cum putem fi mântuiți decât dacă El, prin harul Său, ne iartă păcatele și ne dă un nou început? Aceasta este ceea ce se numește o naștere din nou, ceea ce înseamnă că nu avem niciun merit pentru a forma parte din familia lui Dumnezeu. Meritul este al Lui.
Prin nașterea noastră naturală suntem născuți păcătoși, dar prin nașterea noastră spirituală suntem născuți neprihăniți. Cum suntem născuți păcătoși slujim păcatului, dar când suntem născuți neprihăniți slujim neprihănirii. Prin urmare, nu prin fapte, ci prin „har”, suntem ceea ce suntem.
Evr. 11: 1 – „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”
Prin credință, nu prin vedere, știm că suntem fiii lui Dumnezeu, cetățeni ai guvernării Sale. Și prin urmare, ne supunem regulilor și legilor Sale. Ca atare, îl cinstim și îl venerăm ca Mântuitor și Rege al nostru.
Să mergem acum, de exemplu, la zilele lui Noe. Noe a trăit într-o lume extrem de răutăcioasă, după cum știți. Era atât de rea încât, cât de milostiv este Dumnezeu, El nu sa mai putut abține văzând cum răutatea crește. În cele din urmă, El a poruncit lui Noe să construiască o corabie și a promis că toți, indiferent dacă sunt neprihăniți sau răi, care vor intra în corabie, vor găsi izbăvire de potopul îngrozitor. Deoarece nu meritau o astfel de favoare, le-a fost oferită, prin urmare, eliberarea de potop doar prin „neprihănirea harului” – lor le-a fost oferită neprihănirea și ar fi primit o viață pe care nu o meritau. Astfel, vedem „harul” în acțiunea de a salva păcătoșii chiar și în ziua lui Noe. Așadar, „unde păcatul s-a înmulțit, harul s-a înmulțit și mai mult”. Rom. 5:20.
Pe vremea lui Avraam, de asemenea, la doar aproximativ 400 de ani de la potop, lumea s-a scufundat adânc în idolatrie și Dumnezeu a poruncit lui Avraam să iasă din casa tatălui său, din țara sa idolatră și să meargă într-o altă țară, un țară care trebuia să fie numai pentru el poporul lui Dumnezeu. Și astfel oricare, bun sau rău, care s-a alăturat lui Avraam și Dumnezeului său, i sa permis să intre în Țara Făgăduinței, așa cum li s-a permis antediluvienilor să intre în corabie, de asemenea, ei au primit „neprihănirea prin har”; adică au fost privilegiați să ia poziție pentru Dumnezeu cu Avraam și să împărtășească binecuvântările, dar nu din cauza unor fapte bune ale lor. Rămânând credincios până la sfârșit, Avraam, a cărui credință nu a eșuat, a devenit tatăl tuturor celor care prin „neprihănirea prin har” obțin „neprihănirea prin credință”. Prin urmare, vedem că „neprihănirea prin har” este un precursor al „neprihănirii prin credință”, a cărei răsplată este „neprihănirea lui Hristos”.
Mai târziu, în istorie, a venit timpul în care cei care au dorit, buni sau răi, s-au alăturat Exodului și au ieșit din Egipt, găsind astfel eliberare de logofeții lui faraon și de armata lui urmăritoare. Această eliberare au obținut-o nu pentru că ei meritau izbăvire, ci datorită „harului” lui Dumnezeu față de ei. (Vezi Ezechiel 20: 1-8.) Astfel, „… toți au fost sub nor, toți au trecut prin mare, toți au fost botezați în nor și în mare, pentru Moise; toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncăduhovnicească ce venea după ei; și stânca era Hristos.” 1 Cor. 10: 1-4. Da, prin „neprihănirea prin har”, nimeni nu a fost exclus de la participarea la binecuvântările oferite atunci.
După ce au primit „neprihănire prin har” suficientă pentru a trece marea și au ajuns în deșert, li sa dat apoi cea mai bună șansă de a exercita „neprihănirea prin credință”. Dar numai cei care au exercitat „neprihănirea prin credință” au trăit și au intrat în Țara Făgăduinței. Totuși, aceia care nu au folosit mai mult „credința” în deșert decât au făcut-o în Egipt au pierit în pustie.
În cele din urmă, a venit momentul ca credincioșii să posede pământul. Și așa s-a întâmplat că doar cei a căror „neprihănire prin credință” ia susținut, au trecut râul Iordan. Au fost unicii. Iar în folosul nostru, Apostolul a lăsat acest sfat: „Să luăm, dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu. Căci și nouă ni s-a adus o veste bună ca și lor; dar lor Cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credință la cei ce l-au auzit.” Evr. 4: 1, 2.
Până acum, în studiul nostru, am văzut că Dumnezeu este imparțial, că El s-a străduit să salveze toate popoarele în același timp în același mod în care El se străduiește să ne mântuiască pe noi; că El nu experimentează cu Sine însuși – nu ne salvează pe noi într-un fel și pe alții într-un alt fel.
În cele din urmă Împărăția a fost stabilită în Țara Făgăduită și poporul a fost lăsat să continue în „neprihănirea prin credință”. Dar, ca în vremurile trecute, „credința” s-a diminuat din nou, iar națiunea a devenit nespus de rea - atât de rea încât Dumnezeu nu a mai putut să o tolereze să fie chemată în numele Său în timp ce trăia în țara Sa. Imediat atât templul cât și palatul - spiritual și fizic - au fost dărâmate la pământ, iar oamenii au fost duși în robie.
Cu toate acestea, Dumnezeu a ținut la poporul Său, precum o mamă ține la copiii ei și după șapte decenii, după ce și-a extins din nou neprihănirea prin har, Dumnezeu le-a dat posibilitatea să se întoarcă în țara lor, unde s-au bucurat de o redeșteptare și reformă, dar numai pentru puțin timp. În loc să continue în „neprihănirea prin credință”, ei au căzut din „har” și au devenit de șapte ori mai răi decât predecesorii lor.
Astfel, dacă Dumnezeu dorea să salveze vreun membru al națiunii, El putea să o facă doar oferindu-i o altă ocazie de „har”. De data aceasta, El a dat darul singurului Său Fiu, Isus Hristos, Mântuitorul asupra căruia au fost puse nelegiuirile tuturor. Și, prin urmare, în ciuda răutății și nelegiuirii iudeilor, cât și a neamurilor, au fost cu toții invitați la cel mai mare dar al „harului”, harul pe care numai viața Fiului lui Dumnezeu îl poate oferi. Apostolii au fost privilegiați să beneficieze de „neprihănirea prin credință”, nu pentru că era ceva bun în ei ci prin darul „neprihănirii prin har”.
Și astfel cei nedrepți, cei care încalcă legea lui Dumnezeu, au fost invitați întotdeauna de „neprihănirea prin har” pentru a intra în „neprihănirea prin credință”, singura neprihănire care primește de fapt răsplata „neprihănirii lui Hristos” și viața veșnică. „Și”, spune Inspirația, „cel neprihănit va trăi prin credință; dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el”. Evr. 10:38. Cel neprihănit, cum putem vedea, trăiește prin credință, iar cel nedrept prin har. „Harul”, după cum observați, nu este ultima atingere a mântuirii.
„Harul” plus „credința”, „plus” „neprihănirea lui Hristos”, sunt cele care obțin viața veșnică.
Miercuri- 12 Aprilie
În întreaga lume
Citește din nou Apocalipsa 14:6. Care este amploarea proclamării Evangheliei veșnice și de ce este acest răspuns important pentru noi, pentru misiunea și chemarea noastră ca biserică? Citește Matei 28:19,20. Cum se potrivesc aceste versete cu mesajul primului înger?
Apoc. 10:8-10: „Şi glasul, pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou, şi mi-a zis: 'Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe pământ!' M-am dus la înger, şi i-am cerut să-mi dea cărticica. 'Ia-o' mi-a zis el 'şi mănânc-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea'. Am luat cărticica din mâna îngerului, şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea; dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune”.
A mânca cartea înseamnă a „înghiți” cele scrise în Dulceața trebuie să fie bucuria care vine din făgăduințele ei și amărăciunea indică inabilitatea de a o digera, de a înțelege totul și astfel o dezamăgire. Acestea, s ea. au împlinit în zilele Primei Mișcări Advente, când prin studiul cărții Daniel, au afl curățirea Sanctuarului ( Dan. 8:14 at că ) avea să înceapă în anul 1844, dar au crezut greșit că curățirea înseamnă sfârșitul lumii și întoarcerea lui Hristos. Dezamăgirea a venit după ce data anunțată a trecut și după ce așteptările oamenilor nu smateri alizat.
Apoc. 10:11 : „ Apoi miau au zis: 'Trebuie să prooroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi' ”.
După dezamăgire li sa poruncit să profețească din nou; adică, să proclame din nou curățirea Sanctuarului. Această lucrare aveau să o facă pentru multe popoare, națiuni, limbi și împărați, dar nu pentru toți.
Astfel Mișcarea Adventă a fost reorganizată și redenumită, Adventiști de Ziua a Șaptea. Organizația Adventistă de Ziua a Șaptea nu va termina lucrarea. Mesajul ei nu a junge la toate popoarele, națiunile, limbile și împărații. În consecință, Biserica trebuie reorganizată dacă Evanghelia Împărăției va fi predicată tuturor neamurilor. „ O reînviorare și o reformă trebuie să aibă loc sub mijlocirea Duhului Sfânt. Reînviorare a și reforma sunt două lucruri diferite. Reînviorarea semnifică o reînnoire a vieții spirituale, o însuflețire a puterilor minții și inimii, o înviere din moartea spirituală. Reforma semnifică o reorganizare, o schimbare a ideilor și teoriilor, obiceiurilor și practicilor”, Hristos Neprihănirea Noastră, pagina 121, ediția din 1941.
Cum va veni reorganizarea?
„Căci iată, Domnul vine într-un foc, şi carele Lui Sunt ca un vârtej; Îşi preface mânia într-un jăratic, şi ameninţările în flăcări de foc. Căci cu foc Îşi aduce Domnul la îndeplinire judecăţile, şi cu sabia Lui pedepseşte pe oricine; şi cei ucişi de Domnul vor fi mulţi la număr.
Cei ce se sfinţesc şi se curăţesc în grădini, mergând unul câte unul, în mijlocul celor ce mănâncă şi carne de porc, şi şoareci şi alte lucruri urâcioase, toţi aceia vor pieri, zice Domnul.
Şi voi pune un semn între ele, şi voi trimite la neamuri pe cei ce vor scăpa din Israel, la Tarsis, la Pul şi la Lud, care trag cu arcul, la Tubal şi la Iavan, în ostroavele depărtate, care n-au auzit vorbindu-se niciodată de Mine, şi n-au văzut slava Mea; ei vor vesti slava Mea printre neamuri.
Vor aduce pe toţi fraţii voştri din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar Domnului, pe cai, în care şi pe tărgi, pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel Sfânt, la Ierusalim-zice Domnul-cum îşi aduc copiii lui Israel darurile de mâncare, într-un vas curat, la Casa Domnului”, Is. 66:15-17, 19, 20.
În aceste versete vedem că are loc un măcel, un măcel care nimicește pe cei care nu ascultă de Adevăr. Cei care scapă din măcelul Domnului sunt trimiși la neamuri care nu au văzut slava lui Dumnezeu sau nu au auzit de faima Lui și vor aduce pe toți frații lor din toate „ neamurile ”. Este clar atunci că măcelul are loc în biserică, deoarece cei care scapă sunt trimiși să predice neamurilor care nu știu nimic despre Dumnezeu. Trimiterea celor credincioși la neamuri, după nimicirea celor necredincioși, presupune o reorganizare. Și porunca este de a merge, nu la multe neamuri, ci la toate neamurile. Dacă îi vor aduce pe toți frații lor din toate neamurile, atunci ei trebuie să fie ultimii, cei care termină lucrarea, „ Taina lui Dumnezeu ”, pentru a duce la închiderea timpului de har și terminarea lumii.
Joi – 13 Aprilie
O mișcare misionară
Citește Apocalipsa 14:6; Faptele 1:8 și Matei 24:14. Ce element comun găsești în aceste versete?
În capitolul al zecelea din Apocalipsa citim: "Am luat cărticica din mâna îngerului și am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune." (Apoc. 10:10.) Această scriptură este interpretată pe bună dreptate de către denominațiune ca fiind o profeție simbolică perfect potrivită pentru fericirea de nedescris și dezamăgirea zdrobitoare a mișcării Advente de Ziua Întâi, care a declarat înainte de 1844 adevărul profeției celor "2300" de zile, ai cărei adepți au crezut ceea ce predicau, au vândut toate bunurile acestei lumi și au cheltuit veniturile pentru predicarea Evangheliei, pentru ca și alții, împreună cu ei, să fie pregătiți pentru venirea lui Hristos în anul 1844.
Prin urmare, gândul de a zbura prin cerul înstelat și de a intra prin porțile de mărgăritar în ccetatea veșnică a Împaratului împăraților și a Domnului domnilor, unde nu există nici tristețe, nici durere, nici moarte, era un gând la fel de dulce pentru ei ca mierea pentru gustul limbii. De aceea, pentru Ioan, întâmplarea era reprezentată simbolic prin mâncarea cărții mici - Cuvântul lui Dumnezeu - și prin faptul că era la început la fel de dulce ca mierea. Dar, pe măsură ce data stabilită trecea în eternitate, iar Domnul pe Care Îl așteptau să vină nu apărea, ei, ca și Ioan, au simțit că bucuria lor inexprimabilă se transforma în fiere de amărăciune.
Mai mult, deoarece versetul care urmează după cel care se referă la dezamăgire, spune: "Trebuie să prorocești din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împăraţi." (Apoc. 10:11), se dovedește a fi o profeție exactă a înțelegerii și experienței mișcării înainte de 1844, deoarece ei credeau că lucrarea Evangheliei era atunci încheiată și că timpul de prrobă se închisese.
De aceea, îngerul a declarat: "Trebuie să prorocești din nou", adică ai făcut o greșeală, iar acum trebuie să repeți predicarea mesajului tău. Astfel, denominațiunea adventistă de ziua a șaptea, compusă în mare parte din cei care fuseseră adventiști de ziua întâi, a apărut pentru a împlini însărcinarea cerească, în timp ce unii dintre adventiștii de ziua întâi și-au menținut propria lor organizație până în prezent.
Conform profețiilor, denominațiunea adventistă de ziua a șaptea a fost însărcinată să " prorocești din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împăraţi.” (Apoc. 10:11.) Cuvântul "multe" este un cuvânt limitat - nu înseamnă toți. Astfel, profeția declară fără echivoc că însărcinarea Evangheliei către biserica A.Z.Ș. nu se extinde la toate națiunile, ci doar la "mulți", arătând că înainte ca Evanghelia să fie proclamată la toate națiunile, trebuie să existe o altă însărcinare. Acest fapt este atestat și de Duhul Profeției:
"Dumnezeu cere o redeşteptare spirituală și o reformă spirituală. Dacă acest lucru nu are loc, cei care sunt căldicei vor continua să devină tot mai urâți de Domnul, până când El va refuza să-i recunoască drept copiii Săi.
"O redeșteptare și o reformă trebuie să aibă loc sub îndrumarea Duhului Sfânt. Redeșteptarea și reforma sunt două lucruri diferite. Redeşteptarea înseamnă o reînnoire a vieții spirituale, o trezire a puterilor minții și ale inimii, o înviere din moartea spirituală. Reforma înseamnă o reorganizare, o schimbare de idei și teorii, de obiceiuri și practici. Reforma nu va aduce roadele bune ale neprihănirii dacă nu este legată de redeşteptarea Duhului." - "Hristos, neprihănirea noastră", p. 154.
Îmbrăcată în armura neprihănirii lui Hristos, biserica va intra în lupta ei finală. "Frumoasă ca luna, curată ca soarele, și cumplită ca o oștire sub steagurile ei" (Cântarea cântărilor 6, 10), ea trebuie să meargă în toată lumea, biruitoare și ca să biruiască.PR 725.2
Noi, ca denominațiune adventistă de ziua a șaptea, am fost însărcinați să mergem la "multe" neamuri și să adunăm cei sută patruzeci și patru de mii, primele roade, așa cum se arată în mod clar în Apocalipsa 11:1, 2: "Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini și mi s-a zis: „Scoală-te și măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni."
Cuvintele "măsură" și "număr" sunt sinonime, deoarece măsurarea trebuie să fie însoțită de numărătoare. Mai mult, întrucât cei care se închină în ea sunt oameni, ei trebuie măsurați prin numărare. Prin urmare, din 1844 până la momentul acestei "reforme și organizări" profetice, este timpul de măsurare sau de numărare - adunarea celor 144.000, primele roade, cele douăsprezece seminții sau cei care se închină în interiorul templului - în timp ce, "curtea de afară" va fi umplută cu neamuri – al doilea rod, o mare mulțime pe care nimeni nu o poate număra - care vor fi adunate după ce reforma și reorganizarea menționată mai sus va fi efectuată, așa cum se afirmă în Apocalipsa. Revelatorul i-a văzut pe cei 144.000 sigilați și după aceea marea mulțime. (Apoc. 7:3 până la 9.)
Spiritul Profetic declară că "numai celor care au rezistat și au învins ispita în puterea Celui Puternic li se va permite să joace un rol în proclamarea acestui mesaj, atunci când acesta se va transforma în Marea Strigare". (R. & H., 19 noiembrie 1908.) Acest fragment aduce dovezi clare că nu ne aflăm acum în timpul Marei Strigări și nici nu am fost vreodată, deoarece Marea Strigare va fi proclamată numai de cei care au biruit ispita, în timp ce mesajul a fost și este proclamat acum atât de slujitori sfințiți, cât și de cei nesfințiți. Prin urmare, dacă mesajul din timpul Marei Strigări trebuie să fie proclamat doar de cei care au biruit ispita, trebuie să existe în mod necesar o reformă, iar aceasta va cerne toți slujitorii nesfințiti. (5T p. 80; G.C. 424, 5.)
Vineri - 14 Aprilie
Studiu suplimentar
Cuvântul cel mai sigur al profeției prin "profetul evangheliei" aruncă o mare lumină asupra acestui subiect. Citim:
"Căci cu foc Își aduce Domnul la îndeplinire judecăţile și cu sabia Lui pedepsește pe oricine, și cei uciși de Domnul vor fi mulţi la număr. Și voi pune un semn între ele și voi trimite la neamuri pe cei ce vor scăpa din Israel, la Tarsis, la Pul și la Lud, care trag cu arcul, la Tubal și la Iavan, în ostroavele depărtate, care n-au auzit vorbindu-se niciodată de Mine și n-au văzut slava Mea; ei vor vesti slava Mea printre neamuri. Vor aduce pe toţi fraţii voștri din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar Domnului, pe cai, în care și pe tărgi, pe catâri și pe dromaderi, la muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim”, zice Domnul, „cum își aduc copiii lui Israel darurile de mâncare, într-un vas curat, la Casa Domnului." Isaia 66:16, 19-20 VDC
Măcelul Domnului adus în vedere aici trebuie să aibă loc în biserica Sa, căci cei care scapă trebuie să fie creștini, bine cunoscători ai Domnului, altfel nu ar putea vesti faima și slava Sa. Mai mult, întrucât națiunile neamurilor vor rămâne după ce va avea loc măcelul și întrucât ele vor avea privilegiul de a auzi Evanghelia, aceasta dovedește că aceast măcel a Domnului va avea loc înainte de încheierea timpului de probă.
Și mai departe, Spiritul Profeției scrie că atunci când va avea loc sigilarea celor 144.000 și uciderea din Ezechiel Nouă, pastorii își vor fi trădat încrederea (5M 211), și cum mesajul trebuie predicat de o conducere de slujitori neprihănită, aceasta dovedește din nou că această purificare trebuie să aibă loc chiar înainte de-a începe Marea Strigare, făcând astfel posibilă încheierea lucrării Evangheliei de către o mișcare reformată și reorganizată, însărcinată să meargă la toate națiunile mai degrabă decât la "mulți".