Controverse In Ierusalim
Lecția 9, Trimestrul 3 24-30 August 2024.
Împărtășește această lecțiune
Sabatul După-Amiază, 24 August
Text De Memorat:
„Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre. Marcu 11:25
Saducheii se lăudau că, dintre toți oamenii, ei țin cel mai mult la Scripturi. Dar Isus a arătat că ei nu cunoscuseră adevăratul lor înțeles. Cunoștința aceasta trebuia să fie explicată prin lumina dată de Duhul Sfânt. El le-a declarat că lipsa lor de cunoștințe cu privire la Scripturi și la puterea lui Dumnezeu era cauza confuziei lor asupra credinței și a întunecimii lor spirituale. Ei căutau să reducă tainele lui Dumnezeu la măsura rațiunii lor mărginite. Hristos i-a invitat să-și deschidă mintea față de adevărurile sfinte, care puteau să le lărgească și să le întărească înțelegerea. Mii de oameni devin necredincioși, pentru că mintea lor mărginită nu poate cuprinde tainele lui Dumnezeu. Ei nu pot să explice minunata putere dumnezeiască ce se vede în lucrările Sale, de aceea leapădă dovezile unei asemenea puteri, atribuindu-le forțelor naturale, pe care le înțeleg și mai puțin. Singura cheie a tainelor care ne înconjoară este recunoașterea prezenței și puterii lui Dumnezeu în tot ce ne înconjoară. Oamenii au nevoie să-L cunoască pe Dumnezeu ca fiind Creatorul universului, Acela care poruncește și face totul. Ei au nevoie de o viziune mai largă asupra caracterului, tainelor și mijloacelor folosite de El. HLL 605.5
Duminică, 25 August
Intrarea triumfală
Citiți Marcu 11:1-11 și Zaharia 9:9, 10. Ce se întâmplă aici?
În ziua întâi a săptămânii, și-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim. Mulțimile care alergaseră să-L vadă la Betania Îl însoțeau acum, doritoare să fie martore la primirea Lui. Mulți oameni erau pe drum către oraș, pentru a serba acolo Paștele; și aceștia s-au alăturat mulțimii care Îl însoțea pe Isus. Întreaga natură părea că se bucură. Copacii erau îmbrăcați în verdeață, iar florile lor răspândeau în aer un parfum delicat. O viață și o bucurie nouă îi însuflețeau pe oameni. Nădejdea noului regat răsărea iarăși. HLL 569.3
Hristos a urmat obiceiul iudeilor în ce privește intrarea împărătească. Animalul pe care călărea era acela pe care călăreau regii lui Israel, iar profeția prevestise că în felul acesta trebuia să vină și Mesia în Împărăția Sa. De-abia S-a așezat pe mânz și un puternic strigăt de triumf a umplut aerul. Cei din mulțime Îl onorau ca pe Mesia, Împăratul lor. De astă dată, Isus a primit omagiul pe care nu-l îngăduise niciodată mai înainte, iar ucenicii au văzut în aceasta o dovadă că fericita lor nădejde urma să se împlinească și Îl vor vedea așezat pe tron. Oamenii din mulțime erau convinși că ceasul eliberării lor este aproape. În imaginație, vedeau oștirile romane izgonite din Ierusalim și Israel ajuns din nou o națiune independentă. Toți erau fericiți și emoționați; oamenii se întreceau unii cu alții să-I aducă cinstire. Ei nu puteau să desfășoare o pompă și o splendoare exterioară, dar I s-au închinat cu inimi fericite. Nu erau în stare să-I aducă daruri prețioase, dar și-au întins hainele pe drum ca un covor în calea Lui și au presărat drumul cu ramuri înfrunzite de măslin și palmier. Ei nu puteau să așeze în fruntea procesiunii steaguri împărătești, dar au tăiat ramuri bogate din palmieri, emblema biruinței naturii, și le-au fluturat prin aer, scoțând aclamații și osanale puternice. HLL 570.1
Niciodată mai înainte, în viața pământească, Isus nu îngăduise o astfel de demonstrație. El prevăzuse amănunțit urmările. Aceasta urma să-L ducă la cruce. Dar scopul Său era să Se prezinte în felul acesta ca Răscumpărător înaintea mulțimii. El dorea să atragă atenția la sacrificiul care urma să încoroneze lucrarea Sa pentru o lume căzută. În timp ce oamenii erau adunați la Ierusalim să sărbătorească Paștele, El, Mielul antitipic, S-a oferit de bunăvoie ca jertfă. Avea să fie necesar ca biserica Sa din toate vremurile următoare să facă din moartea Lui pentru păcatele lumii un subiect profund de studiu și cugetare. Fiecare fapt în legătură cu aceasta avea să fie verificat, așa încât să nu rămână nici o îndoială. Era necesar, prin urmare, ca ochii tuturor oamenilor să fie îndreptați către El; evenimentele care au precedat jertfa Lui cea mare trebuiau să fie de așa natură, încât să atragă atenția în mod direct asupra jertfei Lui. După o demonstrație ca aceea care a însoțit intrarea Sa în Ierusalim, toți ochii aveau să urmărească înaintarea Lui grabnică spre scena finală. HLL 571.2
Evenimentele legate de această călătorie triumfală urmau să fie subiectul oricărei discuții și urmau să-L aducă pe Hristos în fața oricărei minți. După răstignirea Sa, mulți urmau să-și reamintească evenimentele acestea în legătură cu judecata și moartea Lui. Ei aveau să fie conduși în felul acesta să cerceteze profețiile și să ajungă la convingerea că Isus este Mesia; și în toate țările trebuia să crească numărul celor veniți la credință. HLL 571.3
Luni, 26 August
Un pom blestemat și un templu curățat
Citiți Marcu 11:12-26. Care este semnificația evenimentelor descrise aici?
Isus a petrecut toată noaptea în rugăciune, iar dimineața a venit iarăși la templu. În drum, a trecut pe lângă o livadă de smochini. Îi era foame și, zărind de departe un smochin care avea frunze, a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de el, dar nu a găsit decât frunze, căci nu era “vremea smochinelor”. HLL 581.3
Nu era încă vremea smochinelor coapte, afară de anumite localități; și despre unele podișuri din jurul Ierusalimului se putea spune pe drept “n-a venit încă vremea smochinelor”. Dar, în livada la care a venit Isus, un pom părea să fie înaintea celorlalți. El era deja acoperit cu frunze. Specificul smochinului este că apar mai întâi fructele și apoi frunzele. De aceea, acest pom plin de frunze promitea și fructe coapte. Dar înfățișarea lui era înșelătoare. Cercetându-i ramurile de la cea mai de jos până la lăstarii din vârf, Isus “n-a găsit decât frunze”. Numai un frunziș bogat și nimic mai mult. HLL 581.4
Hristos l-a blestemat să se usuce. “În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine”, a zis El. A doua zi dimineața, pe când Mântuitorul și ucenicii erau din nou pe drum spre cetate, ramurile uscate și frunzișul ofilit le-au atras atenția. “Învățătorule”, a zis Petru, “uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.” HLL 582.1
Blestemarea smochinului a fost o parabolă trăită. Pomul acesta neroditor, etalându-și frunzișul pretențios chiar în fața lui Hristos, era un simbol al națiunii iudaice. Mântuitorul dorea ca ucenicii Săi să înțeleagă de ce avea să cadă blestemul asupra Ierusalimului și că, de acum, pedeapsa era de neînlăturat. În scopul acesta, El îi atribuise smochinului însușiri morale, făcându-l un exponent al adevărului divin. Iudeii erau deosebiți de toate națiunile celelalte, susținând că sunt supuși lui Dumnezeu. Ei fuseseră favorizați de El și pretindeau că sunt mai neprihăniți decât oricare alt popor. Dar se stricaseră din cauza iubirii de lume și a dorinței de câștig. Se lăudau cu toate cunoștințele lor, dar erau neștiutori în ce privește cerințele lui Dumnezeu și plini de fățărnicie. Ca și pomul neroditor, ei își întindeau departe ramurile lor pretențioase, bogate în aparență și frumoase la privit, dar care nu aveau decât frunze. Religia iudeilor, cu templul ei măreț, cu altarele ei sfinte, cu preoții ei care purtau mitră și cu ceremoniile ei impresionante, era cu adevărat frumoasă la înfățișare, dar umilința, iubirea și mila lipseau. HLL 582.4
Toți pomii din livadă erau lipsiți de rod; dar pomii neînfrunziți nu trezeau nici o nădejde și nu pricinuiau nici o dezamăgire. Prin pomii aceștia, erau reprezentate neamurile. Și ele erau lipsite de evlavie ca iudeii; dar nu susțineau că servesc pe Dumnezeu. Nu aveau pretenții îngâmfate de bunătate. Oamenii aceștia erau orbi față de lucrările și căile lui Dumnezeu. Pentru ei, nu era încă timpul smochinelor. Ei încă așteptau o zi care să le aducă lumină și nădejde. Iudeii, care primiseră binecuvântări mai mari de la Dumnezeu, erau răspunzători pentru că abuzaseră de aceste daruri. Privilegiile cu care se lăudau nu făceau decât să sporească vinovăția lor. HLL 583.1
Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a blestemat pomul pe care propria putere îl crease stă ca o avertizare pentru toate bisericile și pentru toți creștinii. Nimeni nu poate trăi Legea lui Dumnezeu fără să slujească altora. Dar sunt mulți oameni care nu trăiesc viața neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei că sunt creștini excelenți, nu înțeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei plănuiesc și urmăresc numai folosul lor. Acționează numai pentru ei. Timpul are valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ținta în toate împrejurările vieții. Ei nu servesc altora, ci numai lor. Dumnezeu i-a creat să trăiască într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El a intenționat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât de mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de pretenții, dar nu avea rod. Ei țin formele închinării, dar fără pocăință sau credință. Onorează Legea lui Dumnezeu cu buzele, dar le lipsește ascultarea. Zic, dar nu fac. În sentința rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează cât de urâtă este în ochii Lui această pretenție deșartă. El declară că păcătosul neprefăcut este mai puțin vinovat decât acela care zice că-I servește lui Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa. HLL 584.1
La începutul lucrării Sale, Hristos izgonise din templu pe aceia care îl spurcau prin negustoria lor nesfântă; iar înfățișarea Sa hotărâtă și dumnezeiască adusese groază în inima negustorilor înșelători. La sfârșitul lucrării Sale, El a mers din nou la templu și l-a găsit mai profanat ca înainte. Curtea din afara templului era ca un întins obor de vite. Certurile mânioase dintre negustori se amestecau cu mugetele animalelor și cu zăngănitul banilor; printre ele, se auzea glasul celor care oficiau slujba sfântă. Demnitarii templului erau ei înșiși angajați în vânzări, cumpărări și schimburi de bani. Erau stăpâniți atât de mult de lăcomia lor de bani, încât în ochii lui Dumnezeu nu erau mai buni decât hoții. HLL 589.1
Prin curățirea templului de cumpărătorii și vânzătorii lumii, Isus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăța inima de mânjirea păcatului — de dorințele pământești, de plăcerile egoiste și de obiceiurile rele, care strică sufletul. HLL 161.1
„Nu trebuie să alunecăm în canale lumești. Luați în considerare curățarea templului la începutul slujirii lui Hristos și la sfârșitul vieții sale, lucrările sale personale în chip uman. Pe cine a găsit el intenționat să câștige? Evreii făcuseră din curțile templului o scenă de trafic sacrilegiu. Ei au transformat instituția antică și sacră a Paștelui într-un mijloc de profit josnic. SpTA07 54.1
Astăzi, această lucrare sacrilegiană este mai mult decât repetată. Vor fi purtate mesaje; iar cei care au respins mesajele trimise de Dumnezeu vor auzi cele mai surprinzătoare declarații. Duhul Sfânt va investi anunțul cu o sfințenie și solemnitate care vor părea teribile în urechile celor care au auzit pledoariile iubirii infinite și nu au răspuns la ofertele de iertare și iertare. Deitatea rănită și insultată va vorbi, proclamând păcatele care au fost ascunse. Așa cum preoții și conducătorii, plini de indignare și teroare, s-au refugiat în fugă la ultima scenă a curățirii templului, la fel va fi și în lucrarea pentru aceste ultime zile. Necazurile care vor fi pronunțate asupra celor care au avut lumină din cer și totuși nu au luat-o în seamă, ei le vor simți, dar nu vor avea puterea de a acționa.” SpTA07 54.2
Astfel, El a dat de două ori avertisment în tip că, de asemenea, la încheierea dispensației creștine, El va curăța de două ori biserica Sa: o dată la pecetluirea primelor roade, cele 144 000, și din nou la pecetluirea celor de-a doua roade, „marea mulțime”. Apoc. 7:1-9.
Marți, 27 August
Cine ti-a spus că poți face așa ceva?
Citiți Marcu 11:27-33. Ce provocare i-au adus liderii religioși lui Isus și cum a răspuns El?
Mergând la templu, unde El îi învăța pe oameni, au început să-L întrebe: “Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea? Și cine ți-a dat puterea aceasta?” Ei se așteptau ca El să susțină că autoritatea Lui era de la Dumnezeu. O susținere de felul acesta intenționau să o nege. Dar Isus i-a primit cu o întrebare care, în aparență, aparținea unui alt subiect și a pus condiția că le va răspunde dacă și ei vor răspunde la întrebarea aceasta: “Botezul lui Ioan”, a zis El, “de unde venea? Din cer sau de la oameni?” HLL 593.3
Preoții au văzut că se găsesc într-o dilemă din care nici un artificiu nu putea să-i scoată. Dacă ziceau că botezul lui Ioan era din cer, inconsecvența lor urma să apară cu și mai multă putere. Hristos ar fi zis: De ce n-ați crezut atunci în el? Ioan mărturisește despre Hristos: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) Dacă preoții credeau mărturia lui Ioan, cum puteau să nege mesianitatea lui Hristos? Dacă declarau adevărata lor poziție, că lucrarea lui Ioan era de la oameni, provocau o furtună de nemulțumire, deoarece poporul ținea la Ioan ca la un profet. HLL 593.4
Cu viu interes, mulțimea aștepta hotărârea. Ei știau că preoții susținuseră că primesc lucrarea lui Ioan și așteptau ca aceștia să recunoască fără rezerve că el era trimis de Dumnezeu. Dar, după ce s-au sfătuit în taină, preoții au hotărât să nu își asume vreo obligație. Fățarnici, voind să pară ignoranți, ei au zis: “Nu știm”. “Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac lucrurile acestea”, a zis Hristos. HLL 594.1
Cărturarii, preoții și conducătorii au fost aduși cu toții la tăcere. Înfrânți și dezamăgiți, stăteau cu fruntea încruntată, neîndrăznind să-I mai pună lui Hristos și alte întrebări. Prin lașitate și nehotărâre, ei pierduseră în mare parte respectul poporului, care acum se amuza văzând cum oamenii aceștia încrezuți și plini de îndreptățire de sine fuseseră înfrânți. HLL 594.2
Citiți Marcu 12:1-12. Cum a urmat Isus refuzul Său de a răspunde și ce efect a avut acesta?
“Ascultați o altă pildă”, a zis Hristos. “Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă țară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi; și vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: ‘Vor primi cu cinste pe fiul meu!’ Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ‘Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui!’ Și au pus mâna pe el și l-au scos afară din vie și l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” HLL 596.2
Isus S-a adresat tuturor celor de față, dar au răspuns preoții și conducătorii. “Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde”, au zis ei, “și via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” Cei care au vorbit n-au înțeles la început aplicația parabolei, dar acum au văzut că singuri și-au rostit osânda. În parabolă, gospodarul Îl înfățișa pe Dumnezeu, via reprezenta națiunea iudeilor, iar gardul era legea divină, care îi apăra. Turnul era un simbol al templului. Stăpânul viei făcuse toate cele necesare pentru înmulțirea rodului viei. “Ce-aș mai fi putut face viei mele”, zice el, “și nu i-am făcut?” (Isaia 5, 4.) Astfel era reprezentată grija neobosită a lui Dumnezeu pentru Israel. Și după cum vierii trebuiau să înapoieze stăpânului partea cuvenită din roadele viei, tot așa și poporul lui Dumnezeu trebuia să-L onoreze printr-o viețuire corespunzătoare cu privilegiile lor sfinte. Dar, după cum vierii i-au omorât pe robii trimiși de stăpân ca să ceară roadele, iudeii i-au ucis pe profeții trimiși de Dumnezeu ca să-i cheme la pocăință. Toți trimișii, unul după altul, au fost omorâți. Până la punctul acesta, parabola nu putea să fie pusă la îndoială și, în cele ce au urmat, lucrurile nu erau mai puțin evidente. În fiul cel iubit, pe care stăpânul viei l-a trimis în cele din urmă la servii neascultători, pe care aceștia au pus mâna și l-au omorât, preoții și conducătorii au văzut un tablou clar al lui Isus și cele ce puteau să I se întâmple. Chiar atunci ei plănuiau să-L omoare pe Acela pe care Tatăl Îl trimisese ca ultimă chemare. În pedeapsa rânduită asupra vierilor nerecunoscători, era zugrăvită soarta acelora care aveau să-L omoare pe Hristos. HLL 596.3
Miercuri, 28 August
Responsabilități aici și rezultate acolo
Citiți Marcu 12:13-27. Ce se întâmplă aici și ce adevăruri învață Isus?
Fariseii murmuraseră totdeauna împotriva tributului pe care romanii îl cereau de la ei. Ei socoteau plătirea tributului ca fiind împotriva Legii lui Dumnezeu. Acum au avut ocazia de a-I întinde o cursă lui Isus. Iscoditorii au venit la El și, cu o aparentă sinceritate, ca și cum ar fi dorit să-și cunoască datoria, au spus: “Învățătorule, știm că vorbești și înveți pe oameni drept și că nu cauți la fața oamenilor, că-i înveți calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?”HLL 601.2
Cuvintele: “Știm că vorbești și că înveți pe oameni drept”, dacă ar fi fost sincere, ar fi fost o minunată recunoaștere. Dar erau rostite pentru a înșela; cu toate acestea, mărturisirea lor era adevărată. Fariseii știau că Hristos vorbea și învăța pe oameni adevărul și după mărturisirea lor vor fi judecați. HLL 602.1
Cei care-L întrebaseră pe Isus credeau că își ascunseseră scopul destul de bine; dar Isus a citit în inima lor ca într-o carte deschisă și le-a descoperit fățărnicia. “Pentru ce Mă ispitiți?” le-a zis El, dându-le astfel un semn pe care ei nu-l ceruseră, arătând că El descoperise planul lor ascuns. Ei au fost și mai mult încurcați când a adăugat: “Arătați-Mi un ban”; au adus banul și El i-a întrebat: “Al cui chip și ale cui slove sunt scrise pe el?” “Ale Cezarului”, au răspuns ei. Arătând inscripția de pe ban, Isus a zis: “Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. HLL 602.2
Iscoditorii se așteptau ca Isus să răspundă la întrebarea lor direct, într-un fel sau altul. Dacă El ar fi zis: Nu se cade să plătiți bir cezarului, ar fi fost pârât la autoritățile romane și arestat ca instigator la rebeliune. Iar în cazul în care ar fi zis: Se cade să plătiți bir, aveau de gând să-L acuze înaintea poporului că Se împotrivește Legii lui Dumnezeu. Acum însă se simțeau înfrânți și încurcați. Planurile le fuseseră zădărnicite. Răspunsul scurt, primit la întrebarea lor, i-a lăsat fără cuvânt. HLL 602.3
„Saducheii voiau să spună că, dacă trupul se compune din aceleași particule de materie și în starea nemuritoare, și în cea muritoare, atunci când învie din morți va trebui să aibă carne și sânge și să reia viața întreruptă pe pământ. În cazul acesta, conchideau ei, va trebui ca legăturile de pe pământ să fie reluate și toate lucrurile să se unească din nou, căsătoriile să fie continuate și toate lucrurile să aibă loc la fel ca înainte de moarte, slăbiciunile și pasiunile acestei vieți fiind continuate în viața viitoare. HLL 605.3
Ca răspuns la întrebarea lor, Isus a ridicat vălul care acoperea viața viitoare. “La înviere”, a zis El, “nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” El a arătat că saducheii erau greșiți în credința lor. Bazele raționamentului lor erau false. “Vă rătăciți”, a adăugat El, “pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” El nu i-a acuzat cum i-a acuzat pe farisei de fățărnicie, ci de necredință. HLL 605.4
Hristos le-a declarat ascultătorilor Săi că, dacă nu ar fi fost învierea din morți, Scripturile în care ei mărturiseau a crede nu ar fi fost de nici o valoare. El a zis: “Cât privește învierea morților, oare n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când a zis: ‘Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov’? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii”. Dumnezeu privește lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi. El vede de la început sfârșitul și privește rezultatul lucrării Sale ca și când ar fi deja realizat. Prețioși în ochii lui Dumnezeu sunt aceia care au murit, începând cu Adam, și toți sfinții care vor mai muri vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor ieși din mormânt la viața nemuritoare. Dumnezeu va fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Său. Între Dumnezeu și sfinții înviați va fi o legătură duioasă și strânsă. Starea aceasta, prevăzută în planul Său, pentru El există deja. Pentru El, morții trăiesc. HLL 606.1
Joi, 29 August
Cea mai mare poruncă
Citește Marcu 12:28-34. Ce întrebare profundă a pus scribul prietenos și ce răspuns dublu a dat Isus?
Fariseii înălțaseră primele patru porunci, care arată datoria omului față de Creatorul lui, ca fiind de o însemnătate mai mare decât celelalte șase, care definesc datoria omului față de semenul său. Drept urmare, stăteau destul de rău în ce privește evlavia practică. Isus le arătase oamenilor marea lor lipsă și-i învățase că au nevoie de fapte bune, declarând că pomul se cunoaște după roade. Pentru motivul acesta, El fusese acuzat că înalță ultimele șase porunci deasupra primelor patru. HLL 606.4
Învățătorul legii s-a apropiat de Isus cu o întrebare directă: “Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Răspunsul lui Hristos a fost direct și puternic: “Cea dintâi este aceasta: ‘Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn’; și ‘Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta’”. Aceasta este prima poruncă. A doua este asemenea cu cea dintâi, a zis Hristos, deoarece izvorăște din ea: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu este poruncă mai mare decât aceasta”. “În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii.” HLL 607.1
Primele patru porunci din Cele Zece sunt rezumate în această mare învățătură: “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta”. Ultimele șase sunt cuprinse în cealaltă: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Aceste două porunci sunt o expresie a principiului iubirii. Cea dintâi nu poate fi ținută, iar a doua să fie călcată; nici a doua nu poate fi ținută, iar cea dintâi călcată. Dacă Dumnezeu are locul ce I se cuvine în inima noastră, atunci și semenului nostru îi vom da locul potrivit și îl vom iubi ca pe noi înșine. Numai atunci când Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice vom putea să-l iubim pe semenul nostru fără părtinire. HLL 607.2
Întrucât toate poruncile sunt cuprinse în iubirea față de Dumnezeu și om, încălcarea oricărui precept al legii înseamnă nesocotirea acestui principiu. În felul acesta, Hristos i-a învățat pe ascultătorii Săi că Legea lui Dumnezeu nu este o sumă de precepte despărțite unul de altul, dintre care unele sunt de mai mare însemnătate, pe când altele sunt de mai mică însemnătate, putând fi trecute cu vederea fără a atrage pedeapsa. Domnul nostru prezintă primele patru și ultimele șase porunci ca un tot dumnezeiesc și spune că iubirea de Dumnezeu va fi arătată prin ascultarea de toate poruncile Lui. HLL 607.3
Cărturarul care-L întrebase pe Isus cunoștea bine legea și a rămas uimit de cuvintele Lui. El nu se aștepta ca Isus să dovedească o cunoaștere atât de adâncă și desăvârșită din Scriptură. El câștigase o mai cuprinzătoare înțelegere a principiilor care stau la baza preceptelor sfinte. Înaintea preoților și conducătorilor adunați, el a recunoscut cu sinceritate că Hristos dăduse o dreaptă interpretare legii, zicând: HLL 607.4
“Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul în afară de El, și că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul și cu toată puterea și a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele.” HLL 607.5
Înțelepciunea răspunsului lui Hristos l-a convins pe cărturar. El știa că religia iudeilor constă mai degrabă din ceremonii exterioare decât din evlavie lăuntrică. El își dădea seama într-o măsură oarecare că simplele sacrificii ceremoniale și vărsarea de sânge pentru ispășirea păcatului nu aveau nici o valoare în ele însele, dacă lipsea credința. Iubirea, ascultarea de Dumnezeu și respectarea neegoistă a omului îi apăreau ca fiind de mai mare valoare decât toate aceste ritualuri. Dispoziția acestui om de a recunoaște corectitudinea raționamentului lui Hristos și răspunsul hotărât și prompt dat în fața oamenilor arătau un spirit cu totul deosebit de acela al preoților și conducătorilor. Inima lui Isus s-a umplut de milă față de cărturarul cinstit, care îndrăznise să înfrunte încruntarea preoților și amenințările conducătorilor, pentru a rosti convingerile inimii lui. Isus a văzut că răspunsese cu pricepere și i-a zis: “Tu nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu”.HLL 608.1
Cărturarul era aproape de Împărăția lui Dumnezeu, în sensul că recunoștea că faptele neprihănirii sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu decât arderile de tot și jertfele. Dar avea nevoie să recunoască, de asemenea, caracterul divin al lui Hristos și, prin credința în El, să primească putere pentru a face faptele neprihănirii. Serviciul ritual nu era de nici o valoare, dacă nu era legat de Hristos prin credință vie. Nici Legea Morală nu-și ajunge scopul, dacă nu este înțeleasă în legătura ei cu Mântuitorul. Hristos a arătat de repetate ori că Legea Tatălui Său conține ceva mai adânc decât porunci pline de autoritate. În lege este întrupat același principiu care este descoperit în Evanghelie. Legea scoate în evidență datoria omului și-i descoperă vinovăția. El trebuie să caute la Hristos atât iertarea, cât și puterea de a împlini ceea ce cere Legea. HLL 608.2
Vineri, 30 August
Studiu suplimentar
Fariseii se apropiaseră de Hristos când El a răspuns la întrebarea cărturarului. Acum, întorcându-Se către ei, le-a pus o întrebare: “Ce credeți voi despre Hristos? Al cui fiu este?” Întrebarea aceasta urmărea să-i determine să-și exprime convingerile cu privire la Mesia — să arate că Îl priveau doar ca pe un om sau ca pe Fiul lui Dumnezeu. Un cor de glasuri răspunse: “Fiul lui David!” Acesta era titlul pe care profeția îl dăduse lui Mesia. Când Isus și-a descoperit divinitatea prin minunile Sale puternice, când i-a vindecat pe bolnavi și i-a înviat pe morți, oamenii s-au întrebat unul pe altul: “Nu este acesta Fiul lui David?” Femeia siro-feniciană, orbul Bartimeu și mulți alții strigaseră la El după ajutor: “Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David.” (Matei 15, 22.) În timp ce intra călare în Ierusalim, El fusese proslăvit cu strigăte voioase: “Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.” (Matei 21, 9.) Iar copilașii din templu repetaseră în ziua aceea strigătele pline de voie bună. Dar mulți dintre cei care-L numeau pe Isus Fiul lui David nu recunoșteau divinitatea Lui. Ei nu înțelegeau că Fiul lui David era și Fiul lui Dumnezeu. HLL 608.3
Ca răspuns la declarația că Hristos era Fiul lui David, Isus a zis: “Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul [Duhul Inspirației de la Dumnezeu], Îl numește Domn, când zice: Domnul a zis Domnului Meu: ‘Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale’? Deci dacă David Îl numește Domn, cum este El Fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Și, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări.” HLL 609.1