Misiunea lui Dumnezeu pentru noi (I)
Studiul 1, Trimestrul 4, 30 Septembrie - 6 Octombrie, 2023.
Împărtășește această lecțiune
Sabat după-amiază, 30 Septembrie
Text de Memorat:
“Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om și i-a zis: „Unde ești?”” RCCV — Geneza 3:9
"Locuitorilor Edenului le-a fost încredințată grija grădinii, “ca s-o lucreze și s-o păzească”. (Geneza 2, 15.) Ocupația lor nu era obositoare, ci plăcută și reconfortantă. Munca a fost dată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru om, să-i ocupe mintea, să-i întărească corpul și să-i dezvolte capacitățile. În activitatea intelectuală și fizică, Adam a găsit una dintre cele mai înalte plăceri ale existenței sale sfinte. Și atunci când, ca urmare a neascultării sale, el a fost îndepărtat din frumosul său cămin și obligat să se lupte cu ariditatea pământului ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, chiar această muncă, deși cu totul diferită de ocupația plăcută din grădina Edenului, era un scut împotriva ispitei și un izvor de fericire..." PP 50.1
"Dacă Îi rămâneau credincioși lui Dumnezeu, Adam și tovarășa lui aveau să poarte răspunderea conducerii pământului. Lor le-a fost dat un control nelimitat asupra oricărei ființe vii." PP 50.2
„Cei doi care alcătuiau perechea cea sfântă nu erau numai copii sub grija părintească a lui Dumnezeu, ci și învățăcei, primind învățături din partea Atotînțeleptului Creator. Ei erau vizitați de îngeri și aveau posibilitatea comunicării cu Făcătorul lor fără nici o perdea despărțitoare între ei. Erau plini de vigoarea ce venea de la pomul vieții și puterea lor intelectuală nu era decât cu puțin mai prejos de aceea a îngerilor.” PP 50.3
„După păcatul lor, Adam și Eva nu mai puteau să locuiască în Eden.” PP 61.4
„În umilință și cu o amărăciune ce nu se poate descrie, ei și-au luat rămas bun de la căminul lor frumos și au plecat să locuiască pe pământul care se afla acum sub blestemul păcatului. Atmosfera, cândva blândă și cu temperatură uniformă, era acum supusă unor schimbări vizibile și, în mila Sa, Domnul le-a făcut o îmbrăcăminte din piei, ca o protecție împotriva căldurii și frigului excesiv.” PP 61.5
Duminică, 1 Octombrie
Dumnezeul care relaționează cu noi.
Zah. 12: 8 – „În ziua aceea, Domnul va ocroti pe locuitorii Ierusalimului, așa că cel mai slab dintre ei va fi în ziua aceea ca David; și casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca Îngerul Domnului înaintea lor.”
Pe lângă faptul că ne oferă asigurarea că Domnul își va apăra poporul, Inspirația îi compară David și pe Dumnezeu. Chiar cei mai slabi „vor fi ca David, și casa lui David va fi ca Dumnezeu”, „ca îngerul Domnului înaintea lor”. Ce mare și minunată declarație! Ce privilegiu să fii asemănat cu Însuși Dumnezeu!
Acum, ca să știm ce înseamnă a fi „ca Dumnezeu”, trebuie să studiem cum este Dumnezeu. La început, El nu numai că a creat și a umplut din belșug pământul cu orice lucru bun pentru făpturile Sale, ci de asemenea a sădit o grădină (casă) pentru om. Astfel, El a făcut un model de casă pentru toate ființele umane care urmau să trăiască după aceea. El a învățat pe Adam cum să-și păzească casa și cum să lucreze grădina. El l-a învățat cum să vorbească și să discearnă natura între un animal și altul, să le numească în mod corespunzător. Dumnezeu a înzestrat omul cu cunoștință și viață pentru a-l face fericit și util în a face lumea ceea ce ar trebui să fie. Chiar și după ce perechea sfântă a căzut în păcat, Dumnezeu era la fel de interesat de ei, precum a fost și înainte - atât de mult, de fapt, încât El a început imediat să-i învețe cum să se mântuiască și să se întoarcă la casa lor veșnică. Din acea zi și până acum, El a continuat astfel să învețe familia umană.
Pentru a face această lucrare mântuitoare, Dumnezeu a trimis Duhul Adevărului, El a trimis profeți și îngeri, de asemenea pe singurul Său Fiu - toți învățători ai mântuirii. El Însuși a coborât la Sinai și chiar dacă ei au omorât aproape pe toți slujitorii Săi, inclusiv pe fiul Său, totuși interesul Său veșnic pentru rasa umană a continuat până în zilele noastre. În ciuda greșelilor noastre, promisiunea Lui de a ne duce înapoi în Eden pentru a trăi cu El acolo dacă ne pocăim, rămâne în continuare la fel de sigură ca și soarele.
Acum vedeți cum este Dumnezeu și dacă vrem să fim „ca Dumnezeu”, așa trebuie să fim și noi. Asta înseamnă că trebuie să fim la fel de interesați unul de celălalt și de construirea Împărăției Sale pe cât este de interesat El pentru noi. Trebuie să fim la fel de dezinteresați ca și El. Trebuie să învățăm cu bucurie pe alții tot ce ne-a învățat El. Trebuie să facem tot ce putem pentru a îmbunătăți condițiile de viață a altora. Trebuie să facem lumea mai bună decât ar putea fi dacă nu am fi fost în ea. În săptămâna creațiunii, Dumnezeu și-a făcut partea Lui. Acum trebuie să ne facem partea noastră în creațiune dacă vrem să fim ca Dumnezeu.
Orice lucru bun am avea, fie că este o meserie sau un alt dar valoros pe care îl avem, trebuie să fim la fel de credincioși în el și de doritori să-i învățăm pe ceilalți, precum El este credincios și doritor să ne învețe pe noi. Dacă neglijăm această datorie, nu numai că nu vom fi ca Dumnezeu, ci chiar va trebui să dăm socoteală de neglijența noastră.
Domnul a învățat păsările cum să trăiască, cum să-și construiască cuiburi și cum să-și crească puii mici. Atunci nu ar trebui să-i ajutăm pe ceilalți să-și construiască și să-și îmbunătățească locuințele și stilul de viață? Vă amintiți ce a spus Isus: „Și oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia dintre acești micuți, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsplata”. Mat. 10:42.
Dacă Dumnezeu nu ar fi ceea ce este, El nu ar fi Dumnezeu; și dacă noi vom continua să fim așa cum am fost dintotdeauna, nu vom fi niciodată „ca Dumnezeu”.
Luni, 2 Octombrie
Dumnezeul căruia Îi este dor de noi.
Citește Geneza 17:7, Geneza 26:3 și Geneza 28:15. Ce promisiune concretă le-a făcut Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi?
„Fraților și părinților, ascultați! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se așeze în Haran. Și i-a zis: Ieși din țara ta și din familia ta și du-te în țara pe care ți-o voi arăta.” Fapte 7: 2, 3. „Avram a plecat, cum îi spusese Domnul”. (Geneza 12: 4) și a mers sub conducerea lui Dumnezeu în Canaan, unde a locuit, deși „din țara aceea nu ia dat nimic în stăpânire, nici măcar o palmă de loc, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui și seminței lui după el, măcar că n-avea nici un copil.” Fapte 7: 5.
Atunci, în timp, Domnul a vrut să-l conducă pe Iacov și casa lui afara din țara Canaanului, și să-l ducă în Egipt. Știind, totuși, că fiii lui Iacov nu vor asculta așa cum a făcut Avraam, prin simplu fapt că le spune: Prin urmare, în providența Sa a pus în inima lui Iacov o iubire mai mare pentru Iosif decât pentru ceilalți copii ai săi. Aceasta a născut în ei invidie și gelozie, care la rândul ei au născut ură și lăcomie, manifestându-se în tratamentul lor crud și în vânzarea lui Iosif, ceea ce a dus la faptul că a fost dus rob în Egipt.
Ani mai târziu, când frații lui Iosif au mers în Egipt pentru a obține mâncare în timpul foametei de șapte ani, Iosif, recunoscând planul providențial în drama ciudată a vieții sale, de la robie la tron, a spus fraților săi: „Acum nu vă întristați și nu fiți mâhniți că m-ați vândut ca să fiu adus aici, căci ca sa va scap viața m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră… ca să vă rămână sămânța vie în țară și ca să vă păstreze cu viață printr-o mare izbăvire.” Gen. 45: 1, 5, 7.
Astfel, Domnul a înălțat providențial pe Iosif să împărtășească tronul Egiptului pentru a predispune pe Faraon să-i dea lui Israel permisiunea să intre în țară.
Apoi, pentru a-i atrage acolo, El a adus acolo șapte ani de belșug, urmat de cei șapte ani de foamete. După care a trimis vorbă lui Iacov că Iosif încă trăiește. La veștile de bucurie, a apărut în tatăl o dorință irezistibilă de a-și vedea fiul. Aceasta și foamea care amenința viața fraților lui Iosif i-au obligat să se mute în țara de belșug a lui Faraon, unde trăiau ca împărați.
Cu toate acestea, nu intenționa să-i lase acolo pentru totdeauna, Domnul nu a îngăduit ca șederea lor să continue la fel de plăcută ca la început, pentru a nu refuza să acorde atenție lui Moise atunci când el va veni la ei cu cuvântul că a sosit timpul ca ei să se întoarcă înapoi acasă. Dar El a adus o altă salvare providențială, de această dată probleme care le-a adus greutăți insuportabile de întâmpinat, astfel încât atunci când au fost chemați, ei să răspundă cu bucurie. Așa dar, trebuiau să devină robi: și încă mai rău, trebuiau să fie lipsiți de copiii lor de parte bărbătească, apoi să fie stăpâniți fără milă cu biciul crude pe spatele lor pentru a produce și mai multe cărămizi.
Astfel puterea Duhului combinată cu suferința oribilă din cauza robiei lor egiptene grele, a fost o forță care i-a obligat să la părăsească țara păgână și să se întoarcă la a lor.
Apoi, pe drumul lor de întoarcere, ei s-au întâlnit cu o altă providență - lunga lor ședere în pustie, patruzeci de ani în total - pe care Dumnezeu a îngăduit-o cu scopul explicit de a separa de ei mulțimea necredincioasă și păcătoasă care a însoțit Mișcarea la ieșirea din Egipt. Aceștia fiind nimiciți, supraviețuitorii au traversat în mod miraculos Iordanul, la fel cum cu patruzeci de ani înainte de au traversat Marea Roșie. Odată ce au scos din mijlocul lor pe păcătosul Acan, care s-a ridicat dintre ei, au intrat în țara făgăduită și au devenit împărăția cea mai glorioasă din zilele lor. Din robi au devenit regi - ceea ce într-adevăr este o minune!
Marți, 3 Octombrie
Dumnezeul care S-a făcut una cu noi.
Citește în Matei 1:18-23 despre vesturea nașterii lui Isus. Care sunt lucrurile esențiale despre misiunea lui Dumnezeu prezentate în acest pasaj? Citește Ioan 1:14-18. Ce poți afla din întruparea lui Hristos cu privire la misiunea lui Dumnezeu pentru noi?
Deoarece lucrarea lui Isus a fost de o importanță imensă și de o mare consecință, Dumnezeu a fost extrem de particular în legătură cu descendența lui Isus. Din acest motiv, a ales seminția lui Avraam (un pom bun), a lui Isaac, Iacov, Iuda, Isai, David și astfel prin seminția lui Iosif, care a devenit soțul Mariei. Chiar dacă Iosif avea să fie doar un tată adoptiv pentru Isus, Dumnezeu a fost foarte atent în alegerea lui.
Și fiind atât de atent Dumnezeu cu privire la cine a trebuit să fie tatăl adoptiv al lui Isus, El a fost și mai atent în alegerea unei mame pentru Isus. Astfel, Dumnezeu a ales-o pe mama Mântuitorului, din seminția lui Iosif, fiul lui Iacov.
De unde știu care a fost descendența părintească a lui Isus? - Ei bine, descendența tatălui Său adoptiv o știu din cronologia pe care Sfântul Matei o oferă. Și descendența mamei Lui o știu din profeția lui Moise pe care o voi citi acum: „Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalță deasupra zidului. Arcașii l-au ațâțat, au aruncat săgeți și l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare, și mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov: și a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel.” Gen. 49: 22-24.
Nu doar părinții lui Isus au fost atent selectați, ci la fel a fost selectată descendența fiecăruia dintre oamenii lui Dumnezeu cărora li s-au încredințat responsabilități grele. De ce, vă întreb, ar fi luate astfel de precauții dacă părinții nu sunt partea cea mai importantă în viața copiilor?
Apoc. 20:1: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare”.
Aici ni se spune că acest înger puternic, dușmanul lui Satana, are „cheia Adâncului”. Dacă El o are, atunci Lui i-a fost „dată”. Steaua care a primit cheia este simbolul acestui înger.
Ba mai mult, să observăm că atunci când cheia a deschis adâncul, lăcustele au fost eliberate. Faptul că lăcustele sunt dușmanii celor care nu au semnul lui Dumnezeu pe frunte, arată că „steaua” (îngerul) care a venit din cer și a deschis adâncul pentru a da drumul lăcustelor este prieten pentru ele și un dușman puternic pentru Satana. Atunci nu poate exista decât următoarea concluzie: Steaua cerească reprezintă o Ființă trimisă de cer, „îngerul” despre care citim în capitolul 20:1 și lăcustele sunt mulțimile salvate de Cer. Pe cine pot reprezenta „steaua” și lăcustele, decât pe Hristos și creștini? Satana a închis în adânc întreaga națiune iudaică – singura națiune care a fost ținută înainte afară din adânc. Hristos a venit pentru a deschide adâncul și a elibera pe prizonieri. Într-o astfel de lume a fost trimis Domnul Cerului și când a venit El a declarat:
Luca 4:18, 19: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului”.
Aici ni se dezvăluie în codul de misticism al Inspirației faptul că Isus Hristos este într-adevăr o Ființă trimisă de cer, Mântuitorul lumii.
Miercuri, 4 Octombrie
Dumnezeul care continuă să fie cu noi.
Citește Ioan 3:16. Cum observi aici interacțiunea dintre iubirea si misiunea lui Dumnezeu? Citește Matei 28:18-20. Ce făfăduință găsim în marea trimitere?
Misiunea de a salva lumea nu poate fi mai importantă decât misiunea de a salva biserica. Mărind numărul de membri ai bisericii în starea de laodiceni căldicei, predominantă acum, nu poate să avanseze Împărăția lui Hristos mai mult decât ar fi putut avansa în condițiile din biserica iudaică în zilele primei sale veniri. Înțelegând adevărata situație din acea biserică, Ioan Botezătorul și Însuși Hristos și chiar apostolii la început, s-au angajat să lucreze, nu pentru lume în general, ci doar în interesul fraților lor în biserică.
Deoarece aceeași îndepărtare de Hristos există acum în biserică, așa cum exista atunci (Mărturii, vol.5, pag. 217), va fi nevoie de multe eforturi pentru a salva poporul de „trista înșelăciune” laodiceană (Mărturii, vol.3, pag. 253), decât dacă ei ar fi fost în păgânism, pentru că în Laodicea ei sunt învățați să creadă că au tot adevărul de care au nevoie, că sunt bogați, s-au îmbogățit și nu au nevoie de nimic – că mântuirea lor este garantată pentru totdeauna, atâta timp cât ei sunt membri ai bisericii! Prin urmare, există un risc mai mare de a-și pierde sufletele în biserică, în timp ce ea este „călduță” și pe punctul de a fi vărsată, decât dacă rămâne în lume până când biserica se trezește din somnul ei își unge ochii cu alifie, (Adevărul) – când ea vede bine, face ce este bine, conduce și hrănește turma așa cum trebuie.
Fie ca fiecare membru cinstit să se întrebe: dacă biserica însăși nu este mântuită (Mărturii, vol.3, pag. 253), nu urmează pe Hristos conducătorul ei (Mărturii, vol.5, pag. 217) și a devenit o curvă (Mărturii, vol. 8, pag. 250), cum poate ea să salveze pe alții? Prin urmare, cea mai mare nevoie, este să salvăm mai întâi pe cei din biserică, apoi pe cei din lume. „În mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor.” (Tragedia Veacurilor, pag. 425), „închiderea lucrării pentru biserică, în timpul de sigilare a celor o sută patruzeci și patru de mii” (Mărturii, vol. 3, pag. 266), trebuie să vină mai întâi, apoi va urma sigilarea celor din lume.
Ba mai mult, fiindcă nu suntem noi, ci Hristos cel care „ia frâiele în mâinile Sale” (Mărturii Pentru Predicatori, pag. 300), nu este datoria noastră să-I spunem ce lucrare trebuie să fie făcută și ce lucrare nu trebuie să fie făcută, ci fiecare urmaș al Său să-și dea seama că „în această lucrare finală, Domnul va lucra într-o modalitate foarte diferită de cursul firesc al lucrurilor și pe o cale întru totul contrară vreunui plan omenesc.” – Mărturii Pentru Predicatori, pag. 300.
Nu fiți ca și persoanele care „Ei vor pune sub semnul întrebării și vor critica lucrarea și poziția altora, criticând fiecare ramură a lucrării în care nu sunt implicați.” (Mărturii, vol. 5, pag. 690), ci fiți ca cei care permit ca „cerul să conducă”. – Mărturii Pentru Predicatori, pag. 475.
Porunca pentru noi este: „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalță-ți glasul ca o trâmbiță și vestește poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei!” Isaia 58: 1.
„Treceți, treceți pe porți! Pregătiți o cale poporului! Croiți, croiți drum, dați pietrele la o parte! Ridicați un steag pentru popoare! Iată ce vestește Domnul până la marginile pământului: Spuneți fiicei Sionului: Iată Mântuitorul Tău vine; iată, plata este cu El, și răsplătirile merg înaintea Lui.” Isaia 62:10, 11.
Joi, 5 Octombrie
Dumnezeul care Se va întoarce după noi.
Citește Ioan 14:1-3. Ce satisfacții spirituale găsești aici în legătură cu sfârșitul timpului?
Perioada milenială de pace, din această cauză, în mod evident se va petrece nu pe pământ, ci în „locașurile” de sus, pentru că făgăduința Domnului este: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Ioan 14,2.3
Prin urmare, la a doua venire a lui Isus, ambele clase, toți cei drepți precum și toți cei nelegiuiți primesc răsplata lor: cei drepți care sunt morți sunt înviați pentru viața veșnică și drepții cei vii sunt schimbați ca nemuritori într-o clipeală și pe urmă împreună cu cei înviați sunt ridicați la ceruri (1 Cor. 15,52.53; 1 Tes. 4,15-17) în timp ce nelegiuiții vii merg în mormintele lor (2 Tes. 2,8; Isa. 11,4; Fapte 10,27; Luca 19,27). Și pentru că de la învierea tuturor drepților până la învierea tuturor celor nelegiuiți (Apoc. 20,5) se numără o mie de ani (mileniul), această perioadă în mod evident nu este un timp pentru primit recompense, ci mai degrabă trebuie să fie un timp în care cei drepți se bucură în ceruri pentru răsplata deja primită și în care cei nelegiuiți se odihnesc în mormintele lor.
„Mă duc”, a spus Isus, „să vă pregătesc un loc și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi”. Ioan 14, 2. 3. În mod clar, cei care trăiesc în timpul mileniului, trăiesc împreună cu Hristos în locașurile cerești. Apoi, după cei o mie de ani, Ioan descoperă că „Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui”.
În continuare, atât sfinții în viață, cât și cei înviați sunt duși pentru a „trăi și împărăți cu Hristos”, și întrucât toți cei care sunt judecați la Marele Tron Alb, sunt judecați în timp ce sunt morți, adevărul evidențiază din ce în ce mai clar că nu există necredincioși în viață, în timpul celor o mie de ani. Într-adevăr nu, pentru că pământul și cerul au fugit, s-au mutat din sfera lor originală, ajungând să fie fără viață și goale (Isaia 24: 1-6, Ier.4: 23-26), un „Adânc” (Apocalipsa 20: 1) în care nimeni nu poate sta. În mod necesar, sfinții, cei care sunt lăsați, trăiesc și împărățesc o mie de ani cu Hristos în cerul cerurilor, unde sunt „multe locașuri”. La sfârșitul celor o mie de ani, coboară Sfânta Cetate, locașurile, Noul Ierusalim și sfinții cu el (Apocalipsa 21: 2). De atunci înainte, sfinții nu trăiesc cu Hristos, ci El trăiește cu ei (Apocalipsa 21: 3).
Vineri, 6 Octombrie
Studiu Suplimentar
Când, în zilele noastre, este prezentată solia adevărului, se găsesc mulți care, asemenea iudeilor, strigă: “Arată-ne un semn! Fă o minune!” Hristos n-a săvârșit nici o minune la cererea fariseilor. El n-a făcut în pustie nici o minune, ca răspuns la insinuările lui Satana. Nici nouă nu ne dă putere pentru a ne răzbuna sau pentru a satisface cererile necredinței sau ale mândriei. Dar Evanghelia nu e lipsită de semnul originii ei dumnezeiești. Nu e o minune faptul că noi putem să ne smulgem din robia lui Satana? Vrăjmășia împotriva lui Satana nu izvorăște din inima omului, ci este sădită prin harul lui Dumnezeu. Când cineva, care a fost stăpânit de o voință încăpățânată și rătăcită, este eliberat și se supune din toată inima atracției puterii lui Dumnezeu, se săvârșește o minune, ca atunci când cineva, care a fost într-o mare rătăcire, ajunge să înțeleagă adevărul moral. De fiecare dată când o persoană se convertește și învață să-L iubească pe Dumnezeu și să țină poruncile Lui, se împlinește făgăduința lui Dumnezeu: “Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou.” (Ezechiel 36, 26.) Schimbarea în inima omului și transformarea caracterului constituie o minune care descoperă un Mântuitor pururea viu, care lucrează pentru a mântui. O viață statornică în Hristos este o mare minune. În predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, semnul care trebuie să se dea pe față acum și totdeauna este prezența Duhului Sfânt, care să facă din Cuvânt o putere de renaștere pentru aceia care îl aud. Aceasta este mărturia dată de Dumnezeu în fața lumii despre misiunea dumnezeiască a Fiului Său. HLL 407.1