Slujirea creștină autentică

Stăpânul ne-a poruncit să „veghem și să ne rugăm”. Putem cunoaște atât de bine teoria mesajului, încât ascultătorii noștri să fie entuziasmați de vasta noastră cunoaștere a Scripturilor; dar oare aceasta înseamnă că veghem „în toate lucrurile”, că răbdăm „necazurile”, că facem „lucrul unui evanghelist” și că ne împlinim pe deplin „slujirea”, așa cum ne îndeamnă apostolul Pavel să facem (vezi 2 Timotei 4:5)? Sau că ne rugăm, așa cum ne-a poruncit Stăpânul să facem?

Cel mai înțelept om care a trăit vreodată a scris, prin inspirație: „Frica de Domnul este începutul înțelepciuni.”

Viața lui Pavel a fost o exemplificare a adevărurilor pe care el le învăța; și în aceasta stătea puterea lui. Inima lui era plină cu un simțământ adânc și dăinuitor cu privire la răspunderea sa și el a lucrat în strânsă comuniune cu Acela care este Izvorul dreptății, milei și adevărului. El s-a agățat de crucea lui Hristos ca fiind singura garanție a succesului. Iubirea Mântuitorului era motivul nemuritor care l-a susținut în luptele sale cu sine, în bătăliile sale împotriva răului, ca și în slujirea lui Hristos și el s-a avântat înainte împotriva unei lumi neprietenoase și a împotrivirii vrăjmașilor săi. FA 507.1

În aceste zile primejdioase, biserica are nevoie de o armată de lucrători care, asemenea lui Pavel, s-au autoeducat pentru a fi de folos, care au o profundă experiență în lucrurile lui Dumnezeu și care sunt plini de sinceritate și zel. Este nevoie de oameni sfințiți și gata de sacrificiu de sine; oameni care nu vor ocoli încercările și responsabilitatea; oameni care sunt curajoși și devotați; oameni în a căror inimă Hristos este „nădejdea slavei” și care, cu buzele atinse de focul sfânt vor „predica Cuvântul”. Lucrarea lui Dumnezeu duce lipsă de astfel de lucrători și greșeli fatale, asemenea unei otrăvi de moarte, mânjește morala și întunecă speranțele unei mari părți a neamului omenesc. FA 507.2

„Slujitorii lui Hristos din zilele noastre ar trebui să aibă același rod care a constituit recomandarea bisericii din Corint pentru lucrarea lui Pavel. Dar, în zilele noastre, rodul multora dintre cei care mărturisesc religia lui Isus Hristos este mândria, încrederea în sine, iubirea de lume, lauda de sine, spiritul de condamnare, găsirea de greșeli, amărăciunea, invidia, zarva și vorbirea de rău. Purtarea lor este într-un contrast izbitor cu caracterul lui Hristos. O asemenea epistolă, care să fie cunoscută și citită de toți oamenii, este, vai, o mărturie tristă despre caracterul lucrării de slujire sub care aceste suflete au fost modelate. Hristos nu a avut nicio legătură cu aceste convertiri false.

Este adevărat că, în anumite cazuri, oamenii pot să prezinte în viața lor o astfel de „epistolă” care nu Îi aduce nicio onoare lui Dumnezeu, în timp ce slujitorul sub a cărui lucrare mărturisesc că au primit adevărul poate să fi fost credincios, sincer și temeinic în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Dar acest lucru se întâmplă rareori.” 15LtMs, Ms 58, 1900, par. 5

„Când oamenii mărturisesc adevărul și, prin viața lor, îl împodobesc, urmând exemplul Domnului lor, ei recomandă atât adevărul, cât și pe slujitorii credincioși care l-au predicat. Slujitorul lui Hristos este întărit în mare măsură în lucrarea sa prin aceste dovezi ale slujirii sale. Este cea mai mare onoare ca cineva să fie găsit un slujitor capabil al Evangheliei lui Hristos.

În această epocă a lumii există mulți predicatori, dar este o lipsă uimitoare de slujitori capabili și sfinți — oameni care au acea iubire arzând pe altarul inimii, aceeași iubire care locuia în pieptul lui Hristos. Dar aceia pe care Domnul i-a binecuvântat cu pricepere și putere nu se vor lăuda și nu se vor îngâmfa. Ei vor recunoaște dependența lor deplină de Dumnezeu. Ei nu au în ei înșiși nicio suficiență.” 15LtMs, Ms 58, 1900, par. 6

Referindu-se la propria sa experiență, Pavel arată că, alegând slujirea lui Hristos, el nu a fost mânat de motive egoiste; ci calea umblării sale fusese plină de cercări și ispite. „Suntem încolțiți în toate chipurile”, scrie el, „dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu omorâți. Purtăm totdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru”. FA 330.3

Pavel le-a reamintit fraților săi că el și tovarășii lui sunt continuu în primejdie, în calitate de soli ai lui Hristos. Greutățile pe care le îndurau le istoveau puterile. „Noi cei vii”, scria el, „totdeauna suntem dați la moarte din pricina lui Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. Astfel că, în noi, lucrează moartea, iar în voi, viața”. Suferind fizic prin lipsuri și osteneală, acești slujitori ai lui Hristos se asemănau morții Sale. Dar ceea ce lucra moartea în ei aducea viață și sănătate spirituală corintenilor, care, prin credința în adevăr, erau făcuți părtași ai vieții veșnice. Având în vedere aceasta, urmașii lui Isus trebuie să aibă grijă să nu sporească, prin neglijență și nemulțumire, poverile și cercările lucrătorilor. FA 331.1

„Fiindcă avem același duh de credință”, continuă Pavel, „potrivit cu ceea ce este scris: «Am crezut, de aceea am vorbit» și noi credem și de aceea vorbim”. Deplin convins de realitatea adevărului încredințat lui, nimic nu-l putea face pe Pavel să mânuiască în chip amăgitor Cuvântul lui Dumnezeu sau să ascundă convingerile sufletului său. El nu voia să cumpere bogăție, cinste sau plăceri cu prețul conformării cu părerile lumii. Deși tot timpul era în primejdie de a fi martirizat din pricina credinței pe care o predicase corintenilor, el nu era totuși intimidat, căci știa că Acela care murise și înviase avea să-l învieze și pe el din mormânt și să-l înfățișeze Tatălui. FA 331.2

„Toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru”, a spus el, „pentru ca harul mare, căpătat prin mulți, să facă să sporească mulțumirile spre slava lui Dumnezeu”. Nu pentru o preamărire personală predicau apostolii Evanghelia. Nădejdea mântuirii sufletelor era aceea care îi îndemna să-și devoteze viața acestei lucrări. Și această nădejde îi reținea să nu pună capăt eforturilor lor din pricina primejdiilor care-i amenințau și chiar a suferințelor prin care chiar treceau. FA 332.1

„Căci dragostea lui Hristos”, spunea apostolul Pavel, „ne constrânge”. (2 Corinteni 5, 14.) Acesta a fost principiul motivator al conduitei lui. Dacă uneori zelul său în împlinirea datoriei șovăia pentru o clipă, o singură privire spre cruce îl făcea să-și mobilizeze din nou puterile minții și să meargă mai departe pe calea renunțării la sine. În lucrarea pentru frații săi, Pavel se baza mult pe iubirea nemărginită, manifestată în sacrificiul lui Hristos, cu toată puterea ei dominatoare și constrângătoare. SEv 293.1

Apostolul Pavel ne avertizează: „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora”. El ne îndeamnă: „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus. El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce”. (Filipeni 2, 4-8.) SEv 293.3

Cei milostivi sunt „părtași de fire dumnezeiască” și prin ei se exprimă iubirea plină de compătimire a lui Dumnezeu. Toți aceia ale căror inimi sunt unite cu inima Iubirii Nemărginite vor căuta să îndrepte și nu să osândească. Hristos, locuind în suflet, este un izvor care nu seacă niciodată. Oriunde locuiește El, va fi belșug de binefacere. CMF 22.2

La strigătul celor rătăciți, la strigătul victimelor naufragiate din cauza lipsei și păcatului, creștinul nu întreabă: Merită ei oare? ci: Cum pot să le vin în ajutor? În cei mai înrăiți, în cei mai decăzuți, el vede suflete pentru care Hristos a murit, ca să le mântuiască și pentru care Isus le-a încredințat copiilor Săi slujba împăcării. CMF 22.3

Sfințirea pe care o recomandă Scripturile cuprinde întreaga ființă — duh, suflet și corp. Pavel se ruga pentru tesaloniceni ca „duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără pată până la venirea Domnului nostru Isus Hristos”. (1 Tesaloniceni 5, 23.) Tot el mai scria credincioșilor: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. (Romani 12, 1.) În vremea Israelului din vechime, toate jertfele aduse ca dar Domnului erau cercetate cu atenție. Dacă se descoperea vreun defect, animalul prezentat era refuzat; deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie „fără cusur”. Tot astfel, creștinii sunt îndemnați să aducă trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. Pentru ca să facă lucrul acesta, toate puterile trebuie să fie păstrate în cea mai bună stare cu putință. Orice obicei care slăbește puterea fizică sau mintală îl face pe om neînstare pentru slujirea Creatorului Său. Și ar fi oare Dumnezeu mulțumit cu mai puțin decât tot ce putem da mai bun? Hristos spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta”. Aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor vor dori să-I dea cea mai bună slujire din viața lor și vor căuta să aducă încontinuu orice putere a ființei lor în armonie cu legile care vor promova priceperea lor de a face voia Sa. Ei nu vor slăbi și nici nu vor întina, prin îngăduirea apetitului sau pasiunii, jertfa pe care o aduc înaintea Tatălui ceresc. TV 473.2

Petru spune: „Să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul”. (1 Petru 2, 11.) Orice îngăduință păcătoasă tinde să slăbească facultățile și să amorțească percepțiile mintale și spirituale, iar Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu nu mai poate face decât o slabă impresie asupra inimii. Pavel le scria corintenilor: „Să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu”. (2 Corinteni 7, 1.) Și împreună cu roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, bunătatea, credincioșia, blândețea”, el enumără și „înfrânarea poftelor”. (Galateni 5, 22.23.) TV 474.1

În ciuda acestor declarații inspirate, câți din aceia care pretind că sunt creștini nu își slăbesc puterile, urmărind câștigul sau închinarea la modă; nu își înjosesc capacitățile date de Dumnezeu prin lăcomie, prin beție, prin plăceri neîngăduite. Iar biserica, în loc să mustre, prea adesea încurajează răul provenit din apetit, din dorința de câștig sau iubirea de plăceri, pentru a-și umple tezaurul pe care iubirea pentru Hristos este prea slabă pentru a-l alimenta. Dacă Hristos ar intra în bisericile de astăzi și ar vedea petrecerile și negoțul nesfânt care au loc acolo în numele religiei, nu i-ar alunga El oare pe acești profanatori așa cum i-a alungat pe schimbătorii de bani din templu? TV 474.2

„Întrebarea din multe inimi este: «Cum voi găsi fericirea?» Nu trebuie să ne facem ca scop al vieții să trăim pentru fericire, însă cu siguranță o vom găsi pe calea ascultării smerite. Pavel era fericit. El afirmă în repetate rânduri că, în ciuda suferințelor, conflictelor și încercărilor pe care a fost chemat să le îndure, se bucura de multă mângâiere. El spune: «Sunt plin de mângâiere; sunt nespus de bucuros în toate necazurile noastre.»

Toate puterile celui mai de seamă dintre apostoli erau îndreptate spre pregătirea pentru viața viitoare, nemuritoare; iar când se apropia timpul plecării sale, el a putut exclama în sfântă biruință: «M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept.» Iar strigătul de biruință al acestui războinic al credinței a răsunat de-a lungul veacurilor până în vremea noastră.” ST, 22 mai 1884, par. 7

„Este un lucru să mărturisești adevărul, dar este cu totul altceva să-l trăiești. Mulți dintre cei care mărturisesc că păzesc poruncile lui Dumnezeu se înșală pe ei înșiși. Ei nu au nicio legătură cu Hristos și nu fac din adevăr un principiu practic al vieții lor. În căminele lor, egoismul este împletit cu viața lor de zi cu zi. Se manifestă o lipsă de bună-cuviință, un egoism lipsit de politețe și de bunătate.

Religia lui Isus trebuie adusă în viața familiei, în atelier și în toate tranzacțiile și afacerile noastre. Creștinul autentic va arăta în viața sa roadele Duhului. Iubirea lui Isus se va revărsa în mod natural prin cuvinte și fapte de bunătate. Aceia care se predau puterii cerești, singura care poate potoli pasiunile tumultuoase, vor fi asemenea îngerilor păcii și ai binecuvântării în cadrul familiei.” ST, 22 mai 1884, par. 8

„Mare este îndrăzneala cu care vă vorbesc; mare este și lauda mea cu privire la voi. Sunt plin de mângâiere și nespus de bucuros în toate necazurile noastre.” — 2 Corinteni 7:4.

RRe, p. 110, par. 1

„Toți cei care stau fără să dea înapoi în prima linie a luptei trebuie să simtă lupta deosebită pe care Satana o duce împotriva lor. Când își dau seama de atacurile lui, vor fugi la Cetățuie. Ei își simt nevoia de o putere deosebită de la Dumnezeu și lucrează prin puterea Lui; de aceea, biruințele pe care le câștigă nu îi înalță în propriii lor ochi, ci îi conduc, prin credință, să se sprijine și mai sigur pe Cel Atotputernic.

În inimile lor se trezește o recunoștință profundă și arzătoare față de Dumnezeu și sunt bucuroși chiar în necazul pe care îl îndură atunci când sunt presați de vrăjmaș. Acești slujitori doritori câștigă o experiență și își formează un caracter care va onora cauza lui Dumnezeu.” — **Mărturii pentru Biserică, vol. 2, p. 510. RRe, p. 110, par. 2

„«Sunt copleșit de bucurie pentru toate necazurile pe care trebuie să le îndur.»” — **2 Corinteni 7:4, traducerea Moffatt. RRe, p. 110, par. 3

„Faceți-mă să știu că Isus zâmbește asupra mea; faceți-mă să știu că El aprobă acțiunile mele și calea pe care merg; și atunci, orice ar veni, oricât de mare ar fi necazul, voi fi mulțumit cu soarta mea și mă voi bucura în Domnul.” — „Harurile Duhului”, The Review and Herald, 21 decembrie 1886. RRe, p. 110, par. 4