Un portret al iubirii

„Pentru a-l învinge pe vrăjmaș și a păstra unitatea și armonia, fiecare credincios să înceteze să mai găsească greșeli la frații săi; să vegheze asupra propriilor pași, nu asupra pașilor lor; să înțeleagă că și ei au aceeași posibilitate ca și el de a deosebi binele de rău; să-și poarte propria răspundere, nu pe a lor; să-i considere pe ceilalți mai presus decât pe sine însuși; și să nu facă și să nu spună nimic din ceea ce n-ar dori ca ei să-i facă sau să-i spună lui.”

„Fiecare să înțeleagă, așa cum a înțeles și Pavel, că dragostea – îndelunga răbdare manifestată prin iubire – este cea mai indispensabilă, cea mai urgentă și cea mai înaltă dintre toate virtuțile.”

„«Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se îngâmfă; nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie ușor, nu gândește răul; nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr; acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.» (1 Corinteni 13:4-7). Prin apostolul Său inspirat, Hristos ne-a prezentat măsura caracterului pătruns de iubirea lui Hristos. Noi trebuie să purtăm semnele lui Hristos; trebuie să avem chipul și asemănarea Lui. Acest exemplu ne-a fost dat pentru ca să cunoaștem posibilitățile pe care le avem și înălțimile la care putem ajunge în și prin Hristos. Standardul pe care El îl așază înaintea noastră este desăvârșirea în El și, prin meritele Sale, o putem atinge. Rămânem însă mai prejos, deoarece ne mulțumim să privim la lucrurile pământești, în loc să privim la cele cerești. Privindu-L pe Hristos suntem schimbați din slavă în slavă. Ochii care privesc doar lucrurile obișnuite trebuie înălțați. «Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos», spune apostolul, «dar atunci vom vedea față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum și eu am fost cunoscut pe deplin. Acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; însă cea mai mare dintre ele este dragostea.» (versetele 12, 13).” 14LtMs, Scrisoarea 102, 1899, par. 4

„Numai printr-un interes neegoist față de cei care au nevoie de ajutor putem oferi o demonstrație practică a adevărurilor Evangheliei. «Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele, iar unul dintre voi le spune: „Duceți-vă în pace, încălziți-vă și săturați-vă!”, dar nu le dă cele trebuincioase trupului, la ce folosește? Tot așa și credința: dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși.» «Acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; însă cea mai mare dintre ele este dragostea.»” RH, 4 martie 1902, par. 10

„Predicarea Evangheliei cuprinde mult mai mult decât simpla rostire a unor predici. Cei neștiutori trebuie să fie luminați; cei descurajați trebuie să fie încurajați și ridicați; cei bolnavi trebuie să fie vindecați. Glasul omenesc trebuie să-și îndeplinească partea sa în lucrarea lui Dumnezeu. Cuvinte pline de duioșie, compasiune și iubire trebuie să dea mărturie despre adevăr. Rugăciunile sincere, izvorâte din inimă, vor aduce îngerii aproape.” RH, 4 martie 1902, par. 11

Domnul Isus Hristos, pe Muntele Măslinilor, a declarat în mod clar că, din cauza „înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci”. El vorbește aici despre o clasă de credincioși care au căzut de la o înaltă stare de spiritualitate. Fie ca astfel de declarații să ne revină în minte cu o putere solemnă și cercetătoare a inimilor noastre. Unde este zelul, devoțiunea noastră față de Dumnezeu, acea armonie sau conformare cu măreția adevărului pe care pretindem că îl credem? Iubirea față de lume, iubirea pentru unele păcate ce ne sunt scumpe, a dezobișnuit inima de dragostea de rugăciune și de meditație la lucrurile sacre. O serie de servicii religioase formale sunt păstrate; dar unde este iubirea pentru Isus? Spiritualitatea moare. Oare această toropeală, această jalnică deteriorare să fie permanentă? Lampa adevărului pâlpâie și este gata să se stingă pentru că nu este reumplută cu uleiul harului? 5M 538.2

Mulți își fixează ochii asupra nelegiuirii teribile ce există în jurul lor, a apostaziei și slăbiciunii din toate părțile și vorbesc despre aceste lucruri până când inimile lor sunt pline de tristețe și îndoială. Ei țin în modul cel mai înalt înaintea minții lucrarea meșteșugită a arhiînșelătorului și se ocupă de laturile descurajatoare ale experienței lor, în vreme ce se pare că se pierde din vedere puterea Tatălui ceresc în iubirea Lui fără egal. Toate acestea sunt așa cum le dorește Satana. Este o greșeală să te gândești la vrăjmașul neprihănirii că este îmbrăcat cu o mare putere, în timp ce te ocupi prea puțin de iubirea lui Dumnezeu și de puterea Sa. Noi trebuie să vorbim despre atotputernicia Domnului Hristos. Suntem în totul lipsiți de putere pentru a putea scăpa din prinsoarea lui Satana; dar Dumnezeu a stabilit o cale de scăpare. Fiul Celui Prea Înalt are putere să lupte pentru noi, ca „noi, … prin Acela care ne-a iubit”, să putem fi „mai mult decât biruitori”. 5M 740.2

„Avem din belșug predici. Ceea ce este însă cel mai necesar... este dragostea pentru sufletele care pier, acea dragoste care izvorăște în șuvoaie bogate de la tronul lui Dumnezeu. Adevăratul creștinism răspândește iubirea în întreaga ființă. Ea atinge fiecare parte vitală – mintea, inima, mâinile care ajută și picioarele – făcându-i pe oameni în stare să stea neclintiți acolo unde Dumnezeu cere să stea, astfel încât să nu facă cărări strâmbe pentru picioarele lor, ca nu cumva cel șchiop să fie abătut din drum. Dragostea arzătoare și mistuitoare a lui Hristos pentru sufletele care pier constituie însăși viața întregului sistem al creștinismului.” LHU 134.2

„Care este definiția biblică a lui Dumnezeu? «Dumnezeu este dragoste.» Dăruindu-L pe Hristos lumii noastre, Dumnezeu Și-a manifestat dragostea față de omenire. «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.» Da, «viața veșnică». Aceasta este dragostea care reprezintă împlinirea Legii. Numai acela a cărui inimă este plină de compasiune pentru omul căzut și care iubește cu un scop bine definit, dovedindu-și iubirea prin fapte asemenea celor ale lui Hristos, va putea suporta să-L vadă pe Cel nevăzut. Numai acela care își iubește semenii cu un astfel de scop Îl poate cunoaște pe Dumnezeu. Cel care nu-i iubește pe aceia pentru care Tatăl a făcut atât de mult nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care există atât de puțină viață spirituală autentică în bisericile noastre. Teologia nu are nicio valoare dacă nu este pătrunsă de iubirea lui Hristos.” LHU 134.3

„Dumnezeu este suveran. Dragostea Sa în inima omului îl va conduce la săvârșirea unei lucrări care va aduce rod după asemănarea caracterului lui Dumnezeu...” LHU 134.4

„«Dragostea este îndelung răbdătoare și este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se îngâmfă; nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie ușor, nu gândește răul; nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.» O, binecuvântate frunze ale pomului vieții! «Acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; însă cea mai mare dintre ele este dragostea.»” LHU 134.5

Nu contează cât de strălucită îi este mărturisirea de credință, cel a cărui inimă nu este plină de iubire pentru Dumnezeu și pentru semenii săi nu este un adevărat ucenic al lui Hristos. Chiar dacă el ar poseda o mare credință și ar avea până și puterea de a face minuni, totuși, fără iubire, credința lui ar fi fără valoare. El poate să dea pe față mare dărnicie; dar, dacă face acest lucru din alt motiv decât acela al unei sincere iubiri, dacă și-ar da toate bunurile sale pentru hrănirea săracilor, fapta lui nu l-ar recomanda bunăvoinței lui Dumnezeu. În zelul său, poate să sufere chiar și moartea de martir, totuși, dacă fapta sa nu este determinată de iubire, el va fi privit de Dumnezeu ca un entuziast amăgit sau un fățarnic ambițios. FA 318.2

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”. Bucuria cea mai curată izvorăște din umilința cea mai adâncă. Caracterele cele mai tari și mai nobile sunt clădite pe temelia răbdării, iubirii și supunerii față de voința lui Dumnezeu. FA 319.1

Dragostea „nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău”. Iubirea asemenea iubirii lui Hristos așează clădirea cea mai frumoasă pe motivele și faptele altora. Dacă nu este de folos, credinciosul nu le dă în vileag greșelile; el nu ascultă cu sete rapoartele nefavorabile, ci mai de grabă caută să-și strângă în minte calitățile cele bune ale altora. FA 319.2

Iubirea „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”. Această iubire „nu va pieri niciodată”. Ea niciodată nu-și poate pierde valoarea; ea este o însușire a cerului. Ca o comoară de preț, ea va fi purtată de posesorul ei prin portalul cetății lui Dumnezeu. FA 319.3

Umbra crucii se lăsa deja peste El, iar inima Îi era chinuită de durere. Știa că va fi părăsit în ceasul în care va fi trădat. Știa că va fi omorât prin cel mai umilitor mijloc la care erau supuși criminalii. Cunoștea nerecunoștința și cruzimea acelora pe care venise să-i salveze. Cunoștea cât de mare era sacrificiul pe care trebuia să-l facă și pentru câți acesta va fi în zadar. Știind tot ce urma să se întâmple, fără îndoială, ar fi putut să fie apăsat de gândul propriei umilințe și suferințe. Dar El i-a privit pe cei doisprezece care fuseseră cu El ca fiind ai Săi și care urmau să fie lăsați să lupte în lume, după ce vor fi trecut ocara, întristarea și chinurile Lui. Gândurile cu privire la cele ce avea să sufere erau întotdeauna legate de ucenicii Săi. El nu Se gândea la Sine. Mintea Îi era mai mult stăpânită de grija pentru ei. HLL 643.2

„Nu suntem chemați doar să ne iubim aproapele ca pe noi înșine; ci să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit Hristos.” DG 90.1

Hristos îi îndemnase pe primii ucenici să se iubească unii pe alții așa cum îi iubea El. În felul acesta, ei aveau să dea lumii mărturie despre faptul că Hristos era în ei, nădejdea slavei. „Vă dau o poruncă nouă”, a spus El, „Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. (Ioan 13, 34). Atunci când fuseseră rostite aceste cuvinte, ucenicii nu le-au putut înțelege; dar, după ce fuseseră martori la suferințele lui Hristos, după răstignirea, învierea și înălțarea Lui la cer și după coborârea Duhului Sfânt peste ei, în Ziua Cincizecimii, ei au avut o înțelegere mai clară a iubirii lui Dumnezeu și a naturii acelei iubiri pe care ei trebuia să o aibă unul față de altul. Atunci, Ioan a putut să spună conlucrătorilor săi apostoli: FA 547.1

Despre sensul deosebit în care această iubire trebuie să fie manifestată de credincioși, apostolul scria: „Vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât și cu privire la voi; căci întunericul se împrăștie și lumina adevărată răsare iar. Cine zice că este în lumină și urăște pe fratele său, este încă în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său, rămâne în lumină, și în el nu este nici un prilej de poticnire. Dar cine urăște pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric, și nu știe încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii”. „Căci vestirea, pe care ați auzit-o de la început, este adevărată: să ne iubim unii pe alții”. „Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urăște pe fratele său, este un ucigaș; și știți că nici un ucigaș n-are viața veșnică, rămânând în el. Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați”. FA 548.3

„Ziua încrederii solemne și a responsabilităților sfinte este a noastră. Avem o lucrare de făcut pentru Dumnezeu. O mare lumină strălucește asupra noastră și trebuie să o răspândim tuturor celor cu care venim în contact, nu începând imediat dispute pe teme doctrinare, ci învățând să vorbim despre lecțiile lui Hristos. Fiți siguri și înțelepți în felul în care vă purtați cu sufletele pentru care Hristos a plătit prețul propriului Său sânge scump. Produce adevărul – adevărul prezent pe care l-am primit – în inimile noastre roadele răbdării, credinței, nădejdii și dragostei, lăsând astfel influența lui mântuitoare asupra minților oamenilor și arătând că suntem mlădițe ale adevăratei Vițe, deoarece purtăm ciorchini bogați de rod?” TSA 30.3

„Se manifestă oare în viața noastră integritatea, amabilitatea caracterului și o creștere creștină temeinică? Nu vă descurajați niciodată în eforturile voastre de a salva suflete, doar pentru că aceia care au fost educați în rătăcire și întuneric nu răspund imediat lucrării voastre. Trebuie să arătați că sunteți lucrători ai lui Dumnezeu, care nu obosesc și nu se descurajează niciodată. Mila și răbdarea asemenea celei a lui Hristos pe care le manifestați vor descoperi celor cu care veniți în legătură că aveți o legătură vie cu Dumnezeu, că sunteți curați cu inima, blânzi în cuvinte și sinceri și plini de zel în duh.” TSA 30.4

„Acest spirit al lui Hristos își va croi drum chiar și prin ignoranța profundă pe care o veți întâlni. Dar amintiți-vă cuvintele lui Hristos: «Despărțiți de Mine nu puteți face nimic.» Nu este suficient să vorbiți cu ușurință despre subiecte controversate; Dumnezeu caută oameni ale căror inimi au fost modelate după asemănarea divină. Prin adevărul sfințitor putem întinde și altora paharul mântuirii. Printr-o strânsă alipire de Dumnezeu, printr-o viață de rugăciune unită cu o credință stăruitoare, adevărul își va croi drum chiar și prin ceea ce pare imposibil.” TSA 30.5

„Nu vom vorbi despre ceea ce nu se poate face, ci despre ceea ce se poate face. «Mergeți înainte!» – acesta este cuvântul Conducătorului nostru.” TSA 31.1

Principiile și chiar cuvintele Mântuitorului, în frumusețea lor dumnezeiască, au rămas în memoria ucenicului iubit. În ultimele sale zile, povara mărturiei lui Ioan către biserici era: „Vestirea pe care ați auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alții”. „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați.” (1 Ioan 3, 11.16.) HLL 551.1

Acesta era spiritul care domnea în prima biserică. După revărsarea Duhului Sfânt, „mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui”. „Căci nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva.” „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era peste toți.” (Faptele Apostolilor 4, 32.34.33.) HLL 551.2