Mesajul crucii

Adevărul lui Dumnezeu este infinit și se poate desfășura într-o măsură fără margini. Cu cât îl contemplăm mai profund, cu atât slava lui ni se va descoperi mai limpede. Adevărul ne-a fost pus înainte, și totuși cuvintele pe care Pavel le-a adresat galatenilor ni se potrivesc și nouă:

„O, galateni nechibzuiți! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora Isus Hristos a fost zugrăvit ca răstignit? Iată numai ce voiesc să aflu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul ori prin auzirea credinței? Sunteți așa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească? În zadar ați suferit voi atâtea? Dacă, în adevăr, este în zadar!” (Galateni 3:1–4)

„«Despărțiți de Mine», spune Hristos, «nu puteți face nimic.» (Ioan 15:5.) Cei care încearcă să ducă înainte lucrarea prin propria lor putere vor da greș cu siguranță. Numai educația nu îl face pe un om potrivit pentru lucrarea lui Dumnezeu și nici nu-i poate da adevărata cunoaștere de Dumnezeu.

Ascultați ce spune Pavel cu privire la aceasta:

«Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înțelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. Căci este scris: „Voi prăpădi înțelepciunea celor înțelepți și voi nimici priceperea celor pricepuți.” Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbărețul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înțelepciunea lumii acesteia? Căci, întrucât lumea, cu toată înțelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înțelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii.» (1 Corinteni 1:17–21)

Relativ puțini au fost aceia care au primit Evanghelia la Atena, deoarece poporul nutrea o mândrie intelectuală și dădea pe față înțelepciunea lumească, și astfel a considerat Evanghelia lui Hristos drept o nebunie. Dar „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii; și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii”. De aceea, „noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, și pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemați, fie Iudei, fie Greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1, 25.23.24.) 6M 141.3

„De-a lungul veacurilor de întuneric, în miezul nopții păgânismului, Dumnezeu le-a îngăduit oamenilor să facă experiența de a încerca să-L descopere pe Dumnezeu prin propria lor înțelepciune. Nu pentru a-I demonstra Lui incapacitatea lor, ci pentru ca oamenii înșiși să vadă că nu pot dobândi cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos, Fiul Său, decât prin descoperirea Cuvântului Său, făcută de Duhul Sfânt. Când Hristos a venit în lume, această experiență fusese pe deplin încercată, iar rezultatul a arătat limpede că lumea, prin înțelepciunea ei, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Chiar și în biserică, Dumnezeu le-a îngăduit oamenilor să-și pună la încercare propria înțelepciune în această privință; însă, atunci când o criză a fost provocată de slăbiciunea omenească, Dumnezeu S-a ridicat cu putere pentru a-Și apăra poporul. Când biserica a fost smerită, când încercarea și asuprirea au venit asupra poporului Său, El l-a înălțat și mai mult prin izbăviri remarcabile. Când în mijlocul poporului au apărut învățători necredincioși, au urmat slăbiciunea și decăderea, iar credința poporului lui Dumnezeu a părut să slăbească; însă Dumnezeu S-a ridicat și Și-a curățit aria, iar cei încercați și credincioși au fost înălțați.” (Review and Herald, 15 decembrie 1891, par. 3)

„Sunt vremuri când apostazia pătrunde în rândurile poporului, când evlavia este alungată din inimile celor care ar fi trebuit să meargă pas la pas cu Conducătorul lor divin. Poporul lui Dumnezeu se desparte de Izvorul puterii sale, iar în urma acestui fapt vin mândria, vanitatea, risipa și dorința de etalare. Există idoli înăuntru și idoli în afară; dar Dumnezeu trimite pe Mângâietorul ca să mustre păcatul, pentru ca poporul Său să fie avertizat cu privire la apostazia lui și mustrat pentru alunecarea sa înapoi. Atunci când cele mai prețioase manifestări ale iubirii Sale vor fi recunoscute și prețuite cu recunoștință, Domnul va revărsa peste ei balsamul mângâierii și untdelemnul bucuriei.” (Review and Herald, 15 decembrie 1891, par. 4)

„Când oamenii ajung să-și dea seama că toate calculele lor omenești sunt cu mult sub ceea ce este necesar și se conving că înțelepciunea lor nu este decât nebunie, atunci se întorc la Domnul ca să-L caute din toată inima, pentru ca să-L găsească.” (Review and Herald, 15 decembrie 1891, par. 5)

În fiecare generație, Dumnezeu a avut pentru Biserica Sa un adevăr special și o lucrare specială. Adevărul care este ascuns înțelepților și celor prevăzători ai lumii, este descoperit celor umili și asemenea copiilor. El cere sacrificiu de sine. El are bătălii de purtat și biruințe de câștigat. De aceea, la început, au fost puțini cei care i s-au alăturat. Iar aceștia au fost întâmpinați cu opoziție și dispreț de către mai marii acestei lumi și de către o Biserică ce s-a acomodat lumii. Să privim la Ioan Botezătorul, înainte mergătorul Domnului Hristos, stând singur să mustre mândria și formalismul națiunii iudaice. Să privim, de asemenea, la primii vestitori ai Evangheliei în Europa. Cât de umilă și lipsită de perspective se părea misiunea lui Pavel și Sila, doi făcători de corturi, în timp ce ei, împreună cu însoțitorii lor, se îmbarcau pe vas la Troa cu destinația Filipi. Și să privim la „bătrânul Pavel”, în lanțuri, făcând cunoscut pe Domnul Hristos în chiar citadela Cezarilor. Să privim la micile comunități de sclavi și țărani în conflict cu păgânismul Romei imperiale. Să privim la Martin Luther împotrivindu-se acelei biserici puternice, care este capodopera înțelepciunii acestei lumi. Să-l privim susținând cu tărie Cuvântul lui Dumnezeu împotriva atât a împăratului, cât și a papei, declarând: „Aici stau; nu pot face altfel. Așa să-mi ajute Dumnezeu.” Să-l privim pe John Wesley predicând pe Hristos și neprihănirea Lui în mijlocul formalismului, desfrâului și al necredinței. Să privim la acel bătrân asupra căruia apăsa greu povara și durerea lumii păgâne, înaintând ca să i se ofere privilegiul de a le duce solia iubirii Domnului Hristos. Să ascultăm răspunsul clericalismului: „Stai pe loc tinere. Când Dumnezeu va dori să convertească pe păgâni, El va face lucrul acesta și fără ajutorul tău sau al meu.” PDH 78.2

Marii conducători ai gândirii religioase din această generație aduc laude și înalță monumente acelora care au semănat, cu veacuri în urmă, sămânța adevărului. Dar nu se întorc oare astăzi mulți de la această lucrare, spre a călca în picioare ceea ce a răsărit și a crescut din aceeași sămânța? Se repetă și astăzi, ceea ce s-a spus în vechime: „Știm că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar acesta nu știm de unde este.” Ioan 9, 29. Și la fel ca în primele veacuri, adevărurile deosebite pentru zilele noastre nu se găsesc la cei investiți cu autoritate eclesiastică, ci la bărbații și femeile care nu se socotesc prea învățați și nici prea înțelepți ca să mai creadă în Cuvântul lui Dumnezeu. PDH 79.1

„De pildă, fraților, uitați-vă la voi, care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1, 26-28); „pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 2, 5. PDH 79.2

„Dorim să vă prezentăm cuvintele lui Hristos. El face o distincție clară între cei care cred în El și cei care nu cred. Cei care sunt credincioși autentici își dovedesc dragostea față de Dumnezeu prin păzirea poruncilor Sale. Hristos a spus: «Adevărat, adevărat» – cuvinte menite să dea deplină siguranță fiecărei afirmații care urma să fie rostită – «vă spun: cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face lucrări mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Și orice veți cere în Numele Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.» (Ioan 14:12, 13).” (Manuscript 114, 1898, par. 7)

„Dumnezeu este proslăvit atunci când are canale prin care poate comunica marile comori ale cerului unei lumi căzute. Oricine își va curăți sufletul de orice întinăciune și va îngădui ca asemănarea caracterului lui Hristos să fie întipărită în propriul său caracter va reflecta înapoi către Dumnezeu, prin izvoare curate, lauda și mulțumirea numeroaselor suflete pe care le-a câștigat pentru Hristos, astfel încât acestea să devină una cu Fiul lui Dumnezeu, după cum El este una cu Tatăl.” (Manuscript 114, 1898, par. 8)

„Hristos este un Mântuitor înviat; căci, deși a murit, El a înviat din nou și trăiește veșnic ca să mijlocească pentru noi. Noi trebuie să credem cu inima pentru a dobândi neprihănirea și să mărturisim cu gura pentru a avea mântuirea. Cei care sunt îndreptățiți prin credință Îl vor mărturisi pe Hristos. «Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.» (Ioan 5:24). Marea lucrare săvârșită pentru păcătosul pătat și întinat de rău este lucrarea îndreptățirii. Prin Cel care spune adevărul, el este declarat neprihănit. Domnul îi atribuie credinciosului neprihănirea lui Hristos și îl declară neprihănit înaintea întregului univers. El transferă păcatele lui asupra lui Isus, Reprezentantul, Înlocuitorul și Garantul păcătosului. Asupra lui Hristos pune nelegiuirea fiecărui suflet care crede. «Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în El.» (2 Corinteni 5:21).” (NL, p. 22, par. 3)

„Hristos a adus ispășire pentru vina întregii lumi, iar toți cei care vor veni la Dumnezeu prin credință vor primi neprihănirea lui Hristos, «care a purtat El Însuși păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați.» (1 Petru 2:24). Păcatul nostru a fost ispășit, îndepărtat și aruncat în adâncurile mării. Prin pocăință și credință suntem eliberați de păcat și privim la Domnul, Neprihănirea noastră. Isus a suferit, Cel neprihănit pentru cei nelegiuiți.” (NL, p. 23, par. 1)

Meditând tot mai mult asupra acestor lucruri în inima sa, Pavel a înțeles din ce în ce mai clar însemnătatea chemării sale «să fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu». (1 Corinteni 1, 1.) Chemarea sa venise «nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos și prin Dumnezeu Tatăl». (Galateni 1, 1.) Măreția lucrării ce-i stătea înainte l-a făcut să studieze mai mult Sfintele Scripturi, spre a putea predica Evanghelia «nu cu înțelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică», «ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința tuturor acelora care aud să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu». (1 Corinteni 1, 17; 2, 4.5.) FA 127.1

Cercetând Scripturile, Pavel a aflat că în cursul veacurilor, dintre cei «care au fost chemați» nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari, și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să mântuiască pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1, 26-29.) Și astfel, privind înțelepciunea lumii în lumina crucii, Pavel s-a hotărât să nu cunoască „altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit”. (1 Corinteni 2, 2.) FA 127.2

În tot timpul lucrării sale de mai târziu, Pavel nu a pierdut niciodată din vedere Izvorul înțelepciunii și puterii sale. Ascultați-l ce spune el cu ani mai târziu: „Pentru mine a trăi este Hristos”. (Filipeni 1, 21.) Și iarăși: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate ... ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință. Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui”. (Filipeni 3, 8-10.) FA 128.1

Printre aceia care au auzit cuvintele lui Pavel erau unii asupra minții cărora adevărurile prezentate au adus convingere; însă ei nu au fost dispuși să se umilească, să-L recunoască pe Dumnezeu și să primească planul mântuirii. Nici frumusețea vorbirii și nici tăria argumentelor nu-l pot converti pe păcătos. Numai puterea lui Dumnezeu poate aduce adevărul în inimă. La acela care întoarce continuu spatele acestei puteri, nu se poate ajunge. Grecii umblau după înțelepciune, iar solia crucii era pentru ei nebunie, din pricină că prețuiau propria lor înțelepciune mai presus decât înțelepciunea care vine de sus. FA 239.3

În faptul că ei se mândreau cu inteligența și înțelepciunea omenească poate fi găsit motivul pentru care solia Evangheliei a avut un succes așa de mic printre atenieni. Înțelepții lumii care vor veni la Hristos ca niște sărmani păcătoși pierduți vor ajunge înțelepți spre mântuire; însă aceia care vin ca niște personalități atotștiutoare, înălțând peste măsură înțelepciunea lor, nu vor izbuti să primească lumina și cunoștința pe care numai El o poate da. FA 240.1