Sabat după amiază, 20 Iulie
Text de memorat:
El le-a mai zis: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura şi vi se va da şi mai mult. 25 Căci, celui ce are, i se va da; dar, de la cel ce n-are, se va lua şi ce are.” Marcu 4:24, 25
Sfânta Scriptură zice: “Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde, ... ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: ‘Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii’”. Matei 13, 34-35. Lucrurile din natură îi serveau ca mijloc pentru învățarea celor spirituale, lucrurile din natură și experiența vieții ascultătorilor Săi, erau puse în legătură cu adevărurile Cuvântului scris. Conducând astfel pe om de la lucrurile naturale, la împărăția spirituală, parabolele Domnului Hristos sunt niște verigi în lanțul adevărului care unește pe om cu Dumnezeu și pământul cu cerul. PDH 17.2
În prima parte a lucrării Sale, Domnul Hristos vorbise poporului în cuvinte așa de simple, încât toți ascultătorii Săi puteau să priceapă adevărurile care aveau să-i facă înțelepți spre mântuire. Dar în multe inimi, adevărul nu a prins rădăcină și a fost foarte repede luat de la ei. “De aceea le vorbesc în pilde,” spunea El, “pentru că ei, măcar că văd, nu văd și măcar că aud, nu aud, nici nu înțeleg.... Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă&rdquo.;... Matei 13, 13-15. PDH 20.2
Duminică, 21 Iulie
Pilda semănătorului
Citește Marcu 4:1-9. Care sunt tipurile de pământ și ce se întâmplă cu semințele care cad pe fiecare?
Prin pilda semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile Împărăției cerului și lucrarea Marelui Semănător pentru poporul Său. Asemenea semănătorului care iese la câmp, El a venit ca să semene sămânța adevărului ceresc. Iar învățătura Sa prin parabole, a fost chiar sămânța cu care semăna cele mai prețioase adevăruri ale harului Său. PDH 33.1
Datorită simplității ei, parabola semănătorului n-a fost apreciată așa cum ar trebui să fie. De la sămânța naturală aruncată în ogor, Domnul Hristos dorește să conducă mintea noastră la sămânța Evangheliei, care pusă în inima omului are ca rezultat întoarcerea lui la credincioșia față de Dumnezeu. El, Care ne-a vorbit despre parabola seminței celei mici, este Domnul cerului, și aceleași legi care guvernează semănarea semințelor în pământ, guvernează și semănarea semințelor adevărului. PDH 33.2
Cuvântul lui Dumnezeu este sămânța. Fiecare sămânță poartă în ea un principiu germinativ, cu embrion de viață. În el se găsește viața plantei. Tot astfel și Cuvântul lui Dumnezeu are viață în el. Domnul Hristos spune: “Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh și viață.” Ioan 6, 63. “Cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică.” Ioan 5, 24. În fiecare poruncă și în fiecare făgăduință a Cuvântului lui Dumnezeu este putere, însăși viața lui Dumnezeu, prin care porunca poate fi împlinită, iar făgăduința realizată. Acela care prin credință primește Cuvântul lui Dumnezeu, primește chiar viața și caracterul lui Dumnezeu. PDH 38.1
Fiecare sămânță aduce roadă după felul ei. Seamănă sămânța în condiții bune și ea își va dezvolta, în plantă, propria ei viață. Primită prin credință în suflet, sămânța cea nestricăcioasă a Cuvântului va dezvolta un caracter și o viață asemenea caracterului și vieții lui Dumnezeu. PDH 38.2
Parabola semănătorului se ocupă în principal cu efectele produse de creșterea seminței în pământul în care a fost aruncată. Prin această parabolă, Domnul Hristos voia să spună de fapt ascultătorilor Săi: “Nu vă este de nici un folos să stați numai ca niște critici ai lucrării Mele, sau să fiți dezamăgiți pentru că ea nu corespunde cu ideile voastre. Problema de cea mai mare importanță pentru voi este: cum primiți voi solia Mea? Căci de primirea sau respingerea ei depinde destinul vostru veșnic”. PDH 43.3
În toată parabola semănătorului Domnul Hristos înfățișează diferitele rezultate ale semănatului, rezultate care depind de pământul în care a căzut sămânța. În toate cazurile, semănătorul și sămânța sunt aceleași. Astfel, El ne învață că, dacă Cuvântul lui Dumnezeu dă greș în îndeplinirea lucrării Sale în inimile și-n viața noastră, motivul eșecului trebuie căutat atunci la noi. Dar rezultatul nu este însă în afara controlului nostru. Este adevărat că noi nu ne putem schimba singuri, dar puterea alegerii ne aparține și depinde de noi să hotărâm drumul pe care vom merge și ce vom deveni. Nu este necesar ca ascultătorii asemănați cu drumul, cu locul stâncos sau cu spinii și mărăcinii, să rămână așa. Duhul lui Dumnezeu caută tot mereu să rupă fascinația nebuniei care-i ține pe oameni absorbiți de plăcerile lumești și să trezească în ei dorința după comoara nepieritoare. Rezistând influenței Duhului Sfânt, oamenii ajung nepăsători sau chiar neglijenți față de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei înșiși sunt răspunzători pentru împietrirea inimii, fapt care împiedică sămânța cea bună să prindă rădăcini și pentru creșterea răului care împiedică dezvoltarea ei. PDH 56.1
Luni, 22 Iulie
Interpretarea lui Isus
Citește Marcu 4:13-20. Cum a interpretat Isus pilda semănătorului?
Explicând însemnătatea seminței care a căzut lângă drum, Domnul a spus: “Când un om aude Cuvântul privitor la împărăție, și nu-l înțelege, vine cel rău și răpește ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânța căzută lângă drum.” Matei 13, 19. PDH 44.1
Sămânța căzută lângă drum reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu care cade în inima unui ascultător neatent. Asemenea cărării bătătorite, călcate în picioare de oameni și animale, tot așa, este și inima care devine asemenea unei autostrăzi pe care să circule lumea cu plăcerile și păcatele ei. Absorbit de scopuri egoiste și practici păcătoase, sufletul ajunge să se împietrească prin “înșelăciunea păcatului.” Evrei 3, 13. Atunci, facultățile spirituale sunt paralizate. Oamenii aud Cuvântul, dar nu-l înțeleg. Ei nu ajung să înțeleagă faptul că învățătura se adresează lor. Ei nu sunt conștienți de nevoia sau de primejdia lor. Ei ajung să nu înțeleagă iubirea lui Hristos și trec pe lângă solia harului Său ca pe lângă ceva care nu-i privește. PDH 44.2
Sămânța căzută în loc stâncos găsește puțin pământ. Planta răsare repede, dar rădăcina nu poate pătrunde în stâncă pentru a găsi hrana necesară creșterii și se usucă repede. Mulți dintre cei care mărturisesc a fi creștini sunt astfel de ascultători stâncoși. Ca și stânca de sub stratul de pământ, egoismul inimii firești stă ca o piatră dedesubtul dorințelor și aspirațiilor lor bune. Iubirea de sine nu a ajuns încă să fie supusă. Ei n-au ajuns încă să vadă grozăvia nespusă a păcatului, și nu și-au umilit inima sub povara vinovăției. Această categorie de oameni poate fi convinsă ușor, și par a fi cu adevărat convertiți, dar ei au numai o religie superficială. PDH 46.3
Unii cad de la credință nu pentru că primesc imediat Cuvântul și nici pentru că se bucură de el. Căci de îndată ce Matei a auzit chemarea Mântuitorului, el s-a sculat imediat, a lăsat totul, și L-a urmat. Dumnezeu dorește ca îndată ce am auzit Cuvântul divin, să-L primim, și este numai drept ca să-L primim cu bucurie. Căci, “va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește.” Luca 15, 7. În sufletul care crede în Domnul Hristos, este, în adevăr, bucurie. Dar aceia despre care se spune în parabolă că primesc “de îndată” Cuvântul lui Dumnezeu, n-au ajuns să aprecieze, să înțeleagă valoarea lui. Ei n-au ajuns să înțeleagă ce anume cere Cuvântul lui Dumnezeu de la ei. Unii ca aceștia n-au pus față în față Cuvântul primit cu toate obiceiurile vieții lor, și nu s-au supus pe deplin controlului său. PDH 46.4
Sămânța Evangheliei cade adesea printre mărăcini și buruieni sălbatice, și dacă nu intervine o transformare morală în inima omului, dacă vechile obiceiuri și practici, precum și vechea viață de păcat nu sunt părăsite, dacă însușirile lui Satana nu sunt stârpite din suflet, atunci grâul va fi înăbușit, sufocat. Spinii și mărăcinii vor fi atunci recolta, iar aceștia vor nimici grâul semănat. PDH 50.3
Harul poate lucra numai în inima care se pregătește totdeauna pentru primirea prețioaselor semințe ale adevărului. Spinii păcatului vor crește în orice fel de teren, ei n-au nevoie să fie cultivați, dar harul trebuie să fie cultivat cu multă grijă. Spinii și mărăcinii sunt totdeauna gata să răsară, iar lucrarea de curățire trebuie să se facă continuu. Dacă inima nu este păstrată sub controlul lui Dumnezeu, dacă Duhul Sfânt nu lucrează fără încetare spre a șlefui și înnobila caracterul, atunci, vechile obiceiuri vor reapare în viață. Unii oameni pot mărturisi că ei cred în Evanghelie, dar dacă nu sunt sfințiți de Evanghelie, atunci pretenția lor este fără nici un folos. Dacă ei nu ajung să câștige biruința asupra păcatului, păcatul va câștiga biruința asupra lor. Spinii care au fost tăiați, dar n-au fost smulși din rădăcină, vor crește din nou, până când sufletul va fi copleșit de ei. PDH 50.4
Semănătorul nu este întotdeauna obligat să aibă numai dezamăgiri, insuccese. Despre sămânța care a căzut în pământ bun, Mântuitorul spunea că simbolizează pe “cel care aude Cuvântul și-l înțelege, el aduce roadă, un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul treizeci.” Matei 13, 23. “Sămânța care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl țin într-o inimă bună și curată și fac roadă în răbdare.” Luca 8, 15. PDH 58.1
“O inimă bună și curată”, despre care ne vorbește parabola, nu este o inimă în care nu este păcat, căci Evanghelia trebuie predicată la cei pierduți. Domnul Hristos spune: “Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” Marcu 2, 17 u.p. Cel cu inima curată, este acela care se supune în totul lucrării convingătoare a Duhului Sfânt. El își mărturisește greșeala sa și simte nevoia după mila și iubirea lui Dumnezeu. El are o dorință sinceră de a cunoaște adevărul pentru ca să-l poată trăi. Inima bună, este o inimă credincioasă, o inimă care are încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Căci fără credință este cu neputință să primim Cuvântul. “Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.” Evrei 11, 6. PDH 58.2
Ascultătorii asemănați cu pământul cel bun, primesc Cuvântul, nu ca pe cuvântul oamenilor, ci așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu. 1 Tesaloniceni 2, 13. Numai acela care primește Cuvântul Scripturilor ca vocea lui Dumnezeu, vorbindu-i lui personal, numai acela este un adevărat ascultător. El tremură în fața Cuvântului, căci pentru el, Cuvântul este o realitate vie. El își deschide puterea înțelegerii și inima sa pentru a-l primi. Astfel de ascultători erau Corneliu și prietenii săi, care au spus apostolului Petru: “Acum dar, toți suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ți-a poruncit Domnul să ne spui.” Faptele Apostolilor 10, 33. PDH 59.2
Marți, 23 Iulie
Motivul rostirii parabolelor
Citește Marcu 4:10-12. De ce îi învăța Isus pe oameni în pilde?
Isus dorea să le trezească interesul. El dorea să ridice nepăsarea și să imprime adevărul în inimă. Învățătura prin parabole era obișnuită și atrăgea respectul și atenția nu numai a iudeilor, ci și a celor aparținând altor națiuni. El nu putea folosi nici o altă metodă mai eficientă, pentru învățat. Dacă ascultătorii Săi ar fi dorit să cunoască lucrurile dumnezeiești, atunci ar fi putut să înțeleagă cuvintele Sale, căci El a fost totdeauna binevoitor să le explice cercetătorului sincer. PDH 20.3
De asemenea, Domnul Hristos avea de prezentat adevăruri pe care oamenii nu erau pregătiți să le primească nici chiar să le înțeleagă. Și pentru acest motiv, El i-a învățat, în parabole. Punând în legătură învățătura Sa cu scenele din viață, din experiența vieții sau din natură, El le câștiga atenția și le mișca inimile. Mai târziu, când priveau la lucrurile pe care El le folosise pentru a ilustra învățăturile Sale, ei își aduceau aminte de cuvintele divinului Învățător. Pentru mințile care erau deschise Duhului Sfânt, însemnătatea învățăturilor Mântuitorului se descoperea din ce în ce mai mult. Cele neînțelese începeau să devină clare, iar ceea ce era până atunci greu de priceput, devenea ușor de înțeles. PDH 21.1
Și Domnul mai avea și un alt motiv pentru care învăța în parabole. Printre mulțimea care se aduna în jurul Său, se aflau preoți și rabini, cărturari și bătrâni, irodieni și conducători, iubitori de plăceri, bigoți, oameni plini de ambiție, care mai presus de orice doreau să găsească ceva cu care să-L învinuiască. Iscoadele acestora îl urmăreau pas cu pas, zi după zi, pentru a prinde de pe buzele Lui ceva cu care să-L poată condamna și să aducă pentru totdeauna la tăcere pe cel care părea că atrage pe toată lumea la El. Mântuitorul a înțeles caracterul acestor oameni și El a prezentat astfel adevărul, încât ei să nu poată găsi nimic prin care să poată aduce cazul Său înaintea Sinedriului. Prin parabole El mustra fățărnicia și faptele urâte ale acelora care ocupau poziții înalte și într-un limbaj figurat, El a îmbrăcat adevăruri de un caracter atât de tăios încât dacă ar fi fost rostite pe față, în mod direct, cei vizați n-ar fi ascultat cuvintele Sale, ci repede ar fi pus capăt lucrării Lui. Dar în timp ce se ferea de iscoade, El prezenta adevărul așa de clar, încât rătăcirea se vedea limpede, iar inimile sincere erau ajutate de învățăturile Sale. Înțelepciunea divină și harul nemijlocit erau acum făcute clar, prin lucrările creațiunii lui Dumnezeu. Prin natură și din întâmplările vieții, oamenii erau învățați despre Dumnezeu. “Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică, și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El.” Romani 1, 20. PDH 22.1
Citește Isaia 6:1-13. Ce i se întâmplă aici lui Isaia și care este mesajul transmis poporului Israel?
Umilirea lui Isaia a fost sinceră. Când a văzut contrastul clar dintre caracterul divin și cel omenesc, el s-a simțit întru totul neputincios și nevrednic. Cum putea să-i vorbească poporului despre cerințele sfinte ale lui Iehova? SEv 22.2
“Dar”, scrie el, “unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleștele de pe altar. Mi-a atins gura cu el și a zis: ‘Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!’” (Isaia 6, 6.7.) SEv 22.3
Apoi, Isaia a auzit glasul Domnului spunând: “Pe cine să trimit, și cine va merge pentru Noi?” Și Domnul l-a întărit prin atingerea divină. El a răspuns: “Iată-mă, trimite-mă!” (Isaia 6, 8.) SEv 22.4
Când privesc prin credință în Sfânta Sfintelor și văd lucrarea Marelui nostru Preot din Sanctuarul ceresc, slujitorii lui Dumnezeu își dau seama că sunt niște oameni cu buze necurate, care au rostit adesea cuvinte fără rost. Când văd contrastul dintre propria nevrednicie și desăvârșirea Domnului Hristos, ei sunt disperați. Cu inima smerită, simțindu-se întru totul nevrednici și nepotriviți pentru marea lor lucrare, ei strigă: “Sunt pierdut”. Dar, dacă își umilesc inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea lui Isaia, lucrarea făcută pentru profet va fi adusă la îndeplinire și pentru ei. Buzele lor vor fi atinse de cărbunele aprins de pe altar și, uitând de ei înșiși, vor fi cuprinși de simțământul măreției, al puterii și al dorinței lui Dumnezeu de a-i ajuta. Ei vor fi conștienți de sfințenia lucrării care le este încredințată și vor detesta orice i-ar putea face să-L dezonoreze pe Acela care i-a trimis să vestească solia Sa. SEv 22.5
Miercuri, 24 Iulie
Lumina și banița
Citește Marcu 4:21-23. Pe ce pune Domnul Isus accent în mod special în parabola despre lumină?
„Iisus a folosit lumina unei lumânări pentru a reprezenta doctrinele sale, care luminează sufletele celor care le acceptă. Această lumină nu trebuie să fie ascunsă de lume, ci trebuie să strălucească pentru a-i lumina și a-i binecuvânta pe cei care o privesc. Învățătura primită de cei care îl ascultau pe Isus trebuia să fie comunicată de aceștia altora și astfel transmisă urmașilor. El a mai declarat că nu există nimic ascuns care să nu fie descoperit. Ceea ce era în inimă va fi dezvăluit mai devreme sau mai târziu prin acțiuni; iar acestea vor determina dacă sămânța semănată a prins rădăcini în mințile lor și a dat roade bune, sau dacă spinii și mărăcinii au avut câștig de cauză. El i-a îndemnat să îl asculte și să îl înțeleagă. Îmbunătățirea privilegiilor binecuvântate care li se acordau atunci ar avea ca rezultat propria lor mântuire și, prin intermediul lor, ar fi în beneficiul altora. 2SP 243.1
Citește Marcu 4:24,25. Ce lecție caută Domnul să transmită prin referirea la măsură?
„Și cu ce măsură de atenție sinceră ascultau instrucțiunile sale, ar fi primit în schimb aceeași măsură de cunoaștere. Toți cei care au dorit cu adevărat să înțeleagă doctrinele sale ar fi pe deplin satisfăcuți; privilegiile lor date de Cer ar crește; lumina lor ar străluci până la ziua perfectă. Dar cei care nu doreau lumina adevărului ar bâjbâi în întuneric și ar fi biruiți de ispitele puternice ale Satanei. Ei și-ar pierde demnitatea și stăpânirea de sine, precum și puținele cunoștințe cu care se lăudau atunci când declarau că nu au nevoie de Hristos și disprețuiau călăuzirea Celui care a părăsit un tron în Cer pentru a-i salva.” 2SP 243.2
„Măsura seriozității cu care ascultați cuvântul Meu, pentru a-i putea ajuta pe alții, va fi măsura în care vi se va da o cunoaștere a acestui cuvânt. Celui care ascultă cu atenție i se va da; pentru că Dumnezeu vede că el își va folosi cunoștințele în mod corect. Celui care nu și-a îmbunătățit oportunitățile, care nu a practicat adevărul, pentru ca alții să poată participa la binecuvântarea cunoștințelor sale, i se va lua chiar și ceea ce are. Șansa lui de a fi tot ceea ce Dumnezeu l-a proiectat să fie, primind și împărtășind lumina cerului, îi va fi luată.” PUR 22 decembrie 1904, par. 7
Joi, 25 Iulie
Sămânța și grăuntele
Citește Marcu 4:26-29. Care este tema principală a acestei pilde?
Lumea materială se află sub controlul lui Dumnezeu. Natura ascultă de legile puse ei. Totul vorbește și acționează după voința lui Dumnezeu. Norii și lumina soarelui, roua și ploaia, vântul și furtuna, toate sunt supravegheate de Dumnezeu și, implicit, se supun în ascultare la porunca Sa. Ascultării de Legea lui Dumnezeu se datorează faptul că firul de grâu răzbate prin pământ “întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”. Marcu 4, 28. Toate acestea Dumnezeu le face să crească la timpul lor, pentru că ele nu se pot împotrivi lucrării Lui. Și atunci cum poate oare omul, făcut după chipul lui Dumnezeu și înzestrat cu rațiune și grai, să fie singurul care să nu prețuiască darurile Sale și să fie neascultător de voia Sa? Oare numai ființele raționale să aducă confuzie în lumea noastră? PDH 81.3
În orice lucru care servește la întreținerea omului, se vede conlucrarea eforturilor divine cu cele omenești. Nu poate fi nici o recoltă, dacă mâinile omenești nu-și fac partea în semănarea seminței. Dar fără mijloacele pe care Dumnezeu le pune la dispoziție, soarele și ploaia, roua și norii, sămânța n-ar putea crește. Tot așa stau lucrurile în orice ocupație, în orice domeniu al cercetării și științei. Astfel stau lucrurile și în cele spirituale, în formarea caracterului și în orice ramură a activității creștine. Noi avem partea noastră pe care trebuie s-o aducem la îndeplinire, iar puterea divină trebuie să se unească cu noi, sau de nu, eforturile noastre vor fi zadarnice. PDH 82.1
Citește Marcu 4:30-32. Pe ce se pune accent în parabola grăuntelui de muștar?
Embrionul din sămânță crește datorită acțiunii principiului vieții pus acolo de Dumnezeu. Dezvoltarea lui nu depinde de nici o putere omenească. Tot așa este și cu Împărăția Domnului Hristos. Ea este o creațiune nouă. Principiile dezvoltării ei sunt diametral opuse cu acelea care conduc împărățiile acestei lumi. Cârmuirile pământești se folosesc de forța fizică; ele își mențin stăpânirea prin războaie; dar întemeietorul împărăției celei noi este Prințul Păcii. Duhul Sfânt înfățișează împărățiile pământești prin simbolul unor fiare sălbatice de pradă; dar Domnul Hristos este “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” Ioan 1, 29. În planul Său de guvernare nu există folosirea forței brute pentru forțarea conștiinței. Iudeii așteptau ca împărăția lui Dumnezeu să fie stabilită în același fel ca împărățiile lumii. Pentru a promova dreptatea, ei făceau apel la mijloace externe. Ei concepeau metode și planuri. Dar Domnul Hristos sădește înăuntrul omului un principiu. Sădind adevărul și neprihănirea, El combate rătăcirea și păcatul. PDH 77.1
În timp ce Domnul Hristos rostea această parabolă, copăceii de muștar puteau fi văzuți ici și colo, înălțându-se deasupra ierbii și grâului, legănându-și în aer ramurile lor ușoare. Păsărelele zburau din creangă în creangă și ciripitul lor se auzea din frunzișul bogat al muștarilor. Și totuși, sămânța din care a răsărit această gigantă plantă, era printre cele mai mici dintre toate semințele. La început a răsărit numai un lăstar fraged, dar de o mare vitalitate, și el a crescut și s-a dezvoltat, până când a ajuns la mărimea la care se găsea. Tot la fel este și cu Împărăția Domnului Hristos; la început ea apare ca fiind umilă și lipsită de importanță. Comparată cu împărățiile lumii, ea se înfățișează a fi cea mai mică dintre toate. Conducătorii de atunci ai lumii își băteau joc de cuvintele Domnului Hristos, când El declara că este un împărat. Și totuși în puternicele adevăruri încredințate urmașilor Săi, împărăția Evangheliei are în sine viața divină. Și cu ce repeziciune a crescut, cât de mult s-a întins influența ei! Când Domnul Hristos a rostit această parabolă nu erau decât țăranii galileeni care reprezentau noua împărăție. Sărăcia lor și numărul lor mic au fost prezentate mereu și mereu ca motive pentru care oamenii n-ar trebui să se alăture acestor pescari simpli, care urmau lui Isus. Dar sămânță de muștar trebuia să crească și să-și întindă ramurile sale peste lumea întreagă. Când împărățiile acestei lumi, a căror glorie umplea atunci inimile oamenilor, aveau să piară, Împărăția Domnului Hristos avea să rămână ca o putere mare și foarte întinsă. PDH 77.2
Vineri, 26 Iulie
Studiu Suplimentar
Mat. 13:31, 32: „Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui”.
Sămânța de muștar fiind cea mai mică dintre toate semințele, această parabolă arată că ceea ce va porni Împărăția va fi nesemnificativ, contrar tuturor așteptărilor omenești. Totuși, după cum planta de muștar devine cea mai mare dintre toate zarzavaturile, la fel va crește Împărăția și va deveni cea mai mare dintre toate împărățiile. Acest lucru fiind contrar planificării omenești, este normal ca cei care sunt ca Nicodim și continuă să le fie rușine să fie identificați cu cea care este nepopular, urât și nesemnificativ, vor fi lăsați afară din Împărăție.
Creștinismul adevărat este o creștere. Este asemănător plantelor. Însuși Hristos este reprezentat printr-un Vlăstar (Isaia 11: 1) și Împărăția Sa este ca o sămânță de muștar (Mat. 13:31, 32) care după ce este plantată devine un copac, cel mai mare de acest fel. Dar, deoarece arborele literal trebuie neapărat să se hrănească cu hrană fizică, de asemenea, arborele spiritual trebuie să se hrănească neapărat cu hrană spirituală, la fel cum Vlăstarul în sine S-a hrănită: